ÎNDRĂGOSTITUL CARE NU POATE A IUBI

          La fel ca iubirea pasională sau iubirea posesivă, există și iubirea egoistă. Pasional e bine, e ardere, nebunie și mistuire. Posesiv e flatant, e apartenență, comuniune, înglobare. Iubirea egoistă, însă, e mai greu de recunoscut la început, pentru că este senzuală și nestăpânită, ca iubirea pasională, și dedicată și monogamă, ca iubirea posesivă. Însă îndrăgostitul egoist este neputincios în a interioriza în ființa sa exact esența iubirii: capacitatea de a sacrifica individualul din „mine” pentru pluralitatea din „noi”.

          Dragostea nu înseamnă doar admirație și stârnire erotică, ci presupune inclusiv realizarea faptului că există o persoană în lume în fața căreia este foarte ușor să îl cedezi pe „mine” lui „tine”, pentru „noi”. Dar îndrăgostitul egoist nici măcar nu își ridică această problemă și își alege partenerul ca pe un accesoriu de preț, pentru că este persoana care îl pune cel mai bine în valoare. Proferează în texte de un dogmatism perfect respectul pentru celălalt, doar pentru că lipsa respectului manifest i-ar știrbi lui din strălucire, prin translație. Propovăduiește suficiența celuilalt în viața lui nu ca pe un fapt incontestabil, ci ca pe o nevoie intens și perpetuu afirmată. Etalează fericire ca și dovadă a alegerii sale inspirate, nu ca împlinire reală.

          Pentru îndrăgostitul egoist orice cedare pentru celălalt este un sacrificiu, dar orice voie pe care i-o împlinește partenerul este firească sau, mai grav chiar, este o recompensă binemeritată pentru sacrificiile lui. El vrea întotdeauna performanțe, ridică mereu ștacheta, pentru că nevoile lui cresc în continuu, până când uită de unde a plecat și nici nu mai contează că habar nu are unde și-ar dori să ajungă. Atunci când partenerul său devine sufocat de „am nevoie”, „îmi trebuie” și „dar eu”, îndrăgostitul egoist nu își va struni propria lăcomie, ci îl va acuza pe celălalt că și-a pierdut interesul și va începe să pretindă, chiar și prin cele mai mărunte sau neînsemnate gesturi și atitudini, „dovedește că mă meriți”.

          Și tot nu îi va fi suficient. În curând va începe să facă apologia propriilor sacrificii, insinuând că celălalt nu este demn de ele, și va marca în dreptul numelui său, pe o tabelă de scor pe care o va ține cu strictețe, dovezi că toate momentele frumoase ale relației i se datorează. Va juca rolul vieții sale lăsând să se înțeleagă față de cei din jur că este exploatat, nerespectat, neînțeles și nealinat, punând în cârca celuilalt toate defectele sale, pe care refuză să le vadă în sine pentru că este prea laș ca să le confrunte.

          O perioadă chiar va fi convingător, pentru că este realmente sincer în autocompătimirea sa, deci partenerul său de viață va urca munți și va străbate deșerturi ca să îl facă fericit. Iubirea frumoasă de la început se va transforma într-o iubire marcată de sentimentul de vinovăție cu care va fi îndopat cel ce face eforturile reale, dar care nu va reuși să satisfacă niciodată îndeajuns bestia numită orgoliu. Până când lucrurile vor scăpa de sub control și vor atinge absurdul, căci egoistul nu își va mai ajunge lui însuși și va percepe ca pe un afront personal toate reușitele partenerului de viață, atât cele solicitate, cât și cele spontane, fără legătură cu relația de cuplu.

          Din absurd se trece înspre grotesc, când iubitul egoist începe să îi refuze celuilalt orice zâmbet, orice moment de pace, liniștea atât de râvnită.

          Final.

          Ba nu. Finalul ar fi trebuit să fie mult mai devreme.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: