HAI SĂ LE ARĂTĂM CUM SE FACE!

volumul al III-lea din seria

MĂRTURISESC CĂ SUNT FEMEIE

COMANDĂ ROMANUL – CLICK AICI

by Alexandra HUIDU

CAPITOLUL I

NU LĂSA PE MÂINE CEEA CE POȚI IUBI AZI

Se uită în oglindă și parcă nu se mai recunoscu. Era tot el, dar altul. Mai matur, mai echilibrat, mai… bărbat. După trei ani, asta vedea când se uita în oglindă. O vedea pe ea, lucrând în el. Se cunocuseră nu doar în cel mai neașteptat loc posibil, dar și într-un moment al vieții lui în care, dacă ar fi fost să îi spună cineva ce avea să se întâmple, ar fi ales să zică pas cu tot cinismul de care era capabil. Deși… fusese încă de la început conștient că Alesia Filip avea să facă valuri. Pentru că era o fantomă, apărută pe nepregătite dintr-un trecut cu prea multe regrete. CV-ul ei ajunsese printr-o greșeală la Andi, exact omul de care încercase să îl ascundă. Ochii mari și albaștri, valurile de păr blond, corpul acela de zeiță… pentru el era doar o femeie frumoasă. Dar pentru Andi Bartal, prietenul și directorul lui de departament, era reîncarnarea surorii pierdute cu mulți ani în urmă în fața unei boli necruțătoare. O perioadă avusese doi directori de departament ostili. Jordash i se alăturase lui Andi și insistase să fie chemată la interviu. Nu înțelesese atunci de ce Jordash se arătase atât de afectat de situație la rândul lui, în condițiile în care pentru el Ella Bartal nu reprezentase mare lucru niciodată.

De fapt, realitatea era cu totul alta. O parte din realitate îi era ascunsă atunci și o aflase abia mai târziu, o altă parte decisese să o ignore cu bună știință. Nu avea doi directori de departament ostili, ci doi prieteni dragi. Dar chiar și așa și tot ar fi rezistat presiunilor. S-ar fi încăpățânat (era maestru la asta, își spuse cu ironie) și nu ar fi angajat-o. Numai că pentru el Ella nu fusese numai o femeie frumoasă, ci mult mai mult. Fusese tânăra care îl iubise, cea pe care o văzuse ca pe o complicație care ar fi putut să stârnească certuri între el și Andi, până când se trezise că viața, sau mai bine zis moartea, nu îi mai lăsase timp suficient să o vindece pe ea, de el. Fusese femeia de care nu se atinsese. Poate singura femeie din trecutul lui pe care ar fi meritat să o iubească. Acela fusese momentul când realizase că ceea ce nu putuse crede odinioară despre Jordash și Ella era adevărat…

Și momentul în care se mințise singur că Alesia Flip era doar un nume pe un CV. Andi văzuse de la început în ea sora pierdută și regăsită, el unul văzuse în ea femeia față de care se simțea vinovat și nu mai putea repara greșeala trecutului, iar Jordash… Jordash ascunsese ani de zile un secret. Relația cu Ella, neștiută de nimeni. Sau cel puțin așa credea el. Părinții Ellei aflaseră cumva. Poate din cauza vizitelor dese pe care Jordash le facea fiicei lor. De aceea îl și interogaseră pe Călin despre cei doi… atunci, cu mulți ani în urmă. Nu erau capabili să îi mai interzică Ellei ceva, față de finalul inevitabil care avea să vină, dar doreau să o apere de posibile traume emoționale în plus. Călin negase că ar fi știut ceva de la Jordash, dar în realitate ideea i se păruse ilară și, chiar presupunând că ar fi fost reală, considerase că nu era treaba lui să se amestece. Nu îi spusese nimic lui Andi. Ce rost ar fi avut? Cumva, în același timp se simțise ușurat că exista posibilitatea ca Ella să îl fi uitat pe el și să se fi îndrăgostit de altul. Iar în sinea lui îl desconsiderase pe Jordash că nu găsise o amantă mai pe măsura lui, decât tânăra aceea idealistă și cuminte, cu trupul răvășit de boală, pe care el unul nu ar fi atins-o de teamă să nu îi rupă oasele fragile ale corpului prea greu încercat.

Cumva, însă, destinul se opusese la ideea de pace. Și viața lui luase o altă turnură din ziua în care o cunoscuse pe Alesia. Momentul interviului fusese aproape tragic. Nu auzise mai nimic din ce spusese ea. Singura lui preocupare fusese să își păstreze o mină cât mai inexpresivă. Asta în condițiile în care în sufletul lui era furtună. Nici nu apucase bine să o primească în birou că se trezise gândind „iartă-mă, Ella”. După care bărbatul din el reacționase în fața femeii superbe care îi zâmbise doar de protocol, dar totuși atât de seducător, fără ca măcar să își dea seama ce efect producea: „dacă în asta s-ar fi transformat Ella la vârsta ei, probabil că nu mi-aș mai fi ținut mâinile acasă”. Fusese un singur moment când își permisese să se uite discret înspre Andi și Jordash. Amândoi o priveau ca în transă. Fusese convins că nici ei nu auzeau nimic din ceea ce spunea. Se hotărâse să nu o angajeze, asta până când își dăduse seama că în realitate ea fusese angajată încă de când își depusese CV-ul.

În curând începuse lupta pentru cine avea să o primească pe departament. De parcă el ar fi fost acolo să acorde favoruri. Așa că le produse tuturor o surpriză. Firește că Andi o dorea la el, ceva mai puțin previzibilă, dar nu complet surpinzătoare, fusese cererea similară a lui Jordash, așa că tăiase nodul gordian și o luase în echipa lui. La modul real, nu se așteptase să descopere vreun talent ascuns. La finalul interviului se trezise făcând un gest care pe ceilalți avusese darul de a-i surprinde și pe el însuși îl șocase de-a dreptul. Deși el fusese cel care îi sărutase mâna, nu altul. Pur și simplu îi sărutase mâna, ca gest de despărțire. Iar el nu avea genul acesta de manifestări față de salariate. Ceea ce Alesia intrepretase ca pe un gest de galanterie masculină standard era, în realitate, ceva complet neobișnuit pentru el. Nu că nu ar fi fost galant. Ba chiar știa să fie în toate felurile, nu numai galant. Și șarmant, și seducător, și fermecător, și încântător. Dar cu salariatele nu era niciodată altfel decât sobru și reținut. Nu Alesiei îi sărutase el mâna, ci Ellei, nu femeii din fața lui, ci fantomei din amintire. Și totuși… parfumul de lăcrămioare pe care îl simțise emanând din porii pielii ei, pe care apoi îl detectase în anticameră, la ceva timp după plecarea ei, acela nu era parfumul Ellei. Aceea era marca Alesiei. Și fusese prima ancoră cu care îl captivase. Îi plăcuse parfumul.

Timp de o lună o observase de la distanță și limitase cât mai mult contactele dintre ei. Era curios să vadă cât de departe mergea asemănarea. De fiecare dată când îi auzea vocea prin preajmă tresărea pe interior. O auzea pe Ella. Nu putea să nu se gândească, în acele momente: „bietul Andi”. Uneori, când o privea de la spate, iluzia era și mai puternică. Iar când se întorcea cu fața iluzia se combina cu realitatea și îi stârnea un amalgam de sentimente și senzații. Pentru că Ella se combina cu Alesia. Afecțiunea lui pentru Ella fusese reală, dar nu fusese acel gen de afecțiune pe care și-ar fi dorit-o fata. Ella nu îl atrăsese niciodată fizic. În tot cazul, nu atât de mult încât să riște o ceartă cu Andi din cauza ei. Dar Alesia… Avea sânii mai mari decât Ella. Și ochii mai expresivi. Buzele la fel de senzuale, picioarele la fel de frumoase, gesturile la fel de feminine. Însă personalitatea… Alesia era aprigă și pasională, Ella fusese cuminte și timidă. În același timp, Alesia era o diplomată înnăscută, la fel ca Ella. Și o făcea pe-a lupul moralist. Adică reușea să îl enerveze exact cu aceeași chestie ca și Ella.

Atât de mult îl fascina această asemănare încât după o lună în care observatul nu-i mai ajunsese, o luase cu el într-o călătorie de afaceri la sediul central. Sperase ca pe drum să o stârnească să vorbească mai mult, să fe mai puțin controlată, mai naturală, mai dezinhibată. Nu îi ieșise decât într-un singur moment, când ea zâmbise amuzată la o replică puțin ironică a unchiului lui, care de altfel îl vizase pe el. Îi zâmbise înapoi și avuseseră un scurt moment de complicitate. După care Alesia așezase măștile la loc și nu le mai scosese până acasă, iar asta îl făcuse să fie și mai curios ce se ascundea în spatele imaginii studiate pe care o prezenta despre ea însăși. Se distrase copios în sinea lui când Alesia se cunoscuse cu unchiul său. Nu păruse deloc intimidată să îl întâlnească pe directorul general, deși unchiul lui era cam intimidant de felul lui. Ba chiar reușise cumva să îl topească de la prima privire. Alesia nu își dăduse seama de asta, dar el își cunoștea unchiul. Ion Dimaru făcu instantaneu o feblețe pentru ea. Nu îi luă mult să își dea seama de ce. Alesia avea ceva care amintea de mătușa lui, Clody, un ceva pe care Ion Dimaru îl observase. Acum, la trei ani de când o cunoscuse, știa ce era acel ceva: un bun simț aparte, capacitatea de a intui oamenii, aproape de a le citi gândurile, abilitatea de a detensiona o situație, prezența socială remarcabilă… da… Alesia nu trecea niciodată neobservată într-un grup.

După acea delegație pentru el începuse o cursă contra cronometru. Numai că la momentul acela nu își dăduse seama de asta. Fusese cursa vieții lui. O cursă cu obstacole, de care se tot împiedicase: ba o privire de-a ei, ba o replică, ba o atingere inofensivă și trecătoare. Însă mereu fusese obstacolul cel mai mare: nu reușea nici în ruptul capului să treacă dincolo de imaginea studiată și să cunoască omul, dezgolit de măști. Să vadă exact cât de mult semăna cu Ella. Până unde fantoma se suprapunea peste ceea ce fusese odinioară originalul. Asta până într-o seară în care o surprinsese lucrând de una singură, la lumina intimă a unei veioze, seara târziu, în sala în care obișnuia să lucreze echipa lui. Stătea turcește pe un fotoliu, cu valurile de păr blond răsfirate pe sânii superbi, peste care se mula doar un maiou subțire, care toată ziua fusese ascuns de un sacou cât se putea de decent, pe care ea, crezându-se singură în clădire la ora aceea, îl aruncase neglijent pe spătarul fotoliului. Ceva îl atrăsese spre ea și în același timp altceva îl îndepărtase la fel de hotărât. Salariată. Teritoriu interzis. Avusese o aventură cu o salariată la un moment dat și ieșise urât. Nu avea să mai repete greșeala. Decizia era irevocabilă.

Călin Dimaru se trezi că râdea autoironic, în hohote. Habar nu avusese în acel moment câtă fatalitate chinuitoare avea să aducă acea femeie în viața lui! Cât de repede și de definitiv avea să eclipseze pleiada de femei care îi tot treceau prin pat. Cât de insuficiente și de insipide aveau să devină cele care obișnuiau să îi umple orele de… nu de singurătate… cu adevărat nu se simțise niciodată singur până când nu se îndrăgostise de Alesia… ci mai degrabă… cele care obișnuiau să îi umple orele de excitație, de imaginație dezlănțuită, de erotism atletic. De sex fără noimă, spunea el acum, după trei ani de când o cunoscuse pe cea care avea să devină centrul universului și motivul pentru care se trezea în fiecare dimineață.

Dar până să recunoască că încet, încet se îndrăgostea, până să admită că Alesia era cea care îl stârnea, deși el se ascundea în spatele scuzei facile a amintirii Ellei, avea să mai treacă o perioadă… O perioadă în care o chinuise. O supusese la teste. O enervase, o hărțuise, o promovase și îi atacase autoritatea, o încurajase doar pentru a o face apoi să se simtă complet nepregătită, o criticase prea aspru și o provocase, uneori doar din curiozitatea de a o scoate de după zidurile de protecție după care se ascundea adevărata Alesia, care ieșea atât de rar, dar atât de fascinant la lumină atunci când o aducea la paroxism. Numise asta interviu pentru promovare. Numise ceea ce îi făcuse interviu. Interviu!!! Ba sperase în fiecare clipă că avea să clacheze și că astfel avea să i se demonstreze că nu merita respectul și afecțiunea lui. Pentru că îl speria gândul de a se îndrăgosti. Masculul alfa din el refuza să admită că de fapt era speriat de dragoste.

Nu de dragoste, ci de a fi rănit, dezamăgit, folosit, mințit, manipulat, așa cum fusese altă dată de singura femeie cu care aproape ajunsese la altar. Nu pentru că ar fi iubit-o. Dacă ar fi fost numai asta, atunci opțiunea lui ar fi fost clară: nu. Ci pentru că rămăsese gravidă. Totul se dărâmase ca un castel de nisip când aflase că în realitate copilul nu era al lui. Și aflase în cel mai idiot moment cu putință, când Raluca, frumoasa mignonă senzuală, care îl stârnea până la a-și pierde rațiunea, se afla pe un pat de spital, unde ajunsese tot din vina ei. Încercase să facă un avort, numai că se dusese la un cabinet medical de mâna a doua, în speranța că asta i-ar fi garantat discreția, până când treaba se complicase în așa hal încât o duseseră mai mult moartă decât vie la urgențe. Îi spusese că avortul fusese spontan, dar medicii își dăduseră seama de adevăr și îl informaseră și pe el. Iar după prima minciună, o aflase pe a doua. Rupsese logodna, dar acceptase să o ajute pe Raluca să nu ajungă la zidul infamiei sociale. Varianta oficială: avort spontan, relația nu a mai mers, așa că s-au despărțit. Numai că părinții ei nu fuseseră atât de ușor de dus de nas. Prin urmare, Raluca servise a treia minciună: Călin nu dorise copilul, la insistențele lui făcuse avortul, după care el o repudiase și rupsese logodna, fără onoare, fără sensibilitate.

Firește că toată familia îi sărise în cap. Toți, până și sora lui, Diana, porniseră de la premisa că Raluca spunea adevărul. Ceea ce îl duruse și îl dezamăgise cel mai tare fusese faptul că nimeni nu simțise nevoia să îl întrebe care era varianta lui. Așa că, sub formă de răzbunare, cu o pornire inexplicabilă care friza masochismul, îi lăsase să creadă ce doreau. De ani de zile asta se interpunea ca un spectru între el și părinții lui, ba chiar și între sora lui și el. Abia după ce o întâlnise pe Alesia își dăduse seama cât de important era să facă pace cu trecutul. Abia acum realiza că orice început sănătos trebuia clădit pe un trecut digerat, care să nu mai dea indigestii spontane. Așa cum îi dădea lui Jordash, care efectiv nu suporta să o aibă prin preajmă, iar asta se vedea de la o poștă de fiecare dată când interacționa cu ea. Jordash nu putea să facă abstracție de trecut. Călin nu deschisese subiectul niciodată direct, încercase să îl facă pe Jordash să vorbească de la sine, aruncase săgeți, dar era conștient că de aceea prietenul lui manifestase încă de la început față de Alesia o aversiune pe care nu și-o putea controla.

Însă lui însuși Alesia reușise cumva timp de trei ani de zile să nu îi provoace nicio indigestie. Ea îi provocase, însă, altceva. Sute de dureri, care de care mai altfel, în locuri ale corpului lui de care uneori ar fi vrut să uite că existau. Îi provocase nopți de nesomn și supliciul dușurilor reci ca gheața, atunci când trupul i-o lua razna și nu mai știa cum altfel să îl controleze. Și totul începuse în seara aceea, când o dusese pe malul mării. Erau tot într-o delegație. Abia ce o numise director de departament. Fusese o întreagă epopee, o luptă crâncenă între ea și colegii ei de echipă, din care Alesia ieșise învingătoare de la distanță. Iar cel care decisese nu fusese el, ci unchiul lui. Dar perioada aceea îi dovedise că începuse să devină subiectiv. Cu cât mai subiectiv devenea, cu atât o trata mai aspru, mai neîngăduitor. Totul trecuse, în sfârșit, iar acum începuse o altă etapă. Una de camaraderie, de colaborare, de susținere reciprocă. Dacă era să dea filmul înapoi, trebuia să recunoască că tot acolo, pe plaja aceea, începuse și o foarte frumoasă prietenie.

Vorbise cu ea pe acea plajă așa cum nu mai vorbise cu nimeni până atunci. Nu numai cu nicio femeie, dar cu niciun prieten. Îl făcuse să coboare în el și să se analizeze de acolo, din interior. Și cel mai important, îl înțelesese atunci când vorbise în parabole. Dar nu îl mai înțelesese și când îi prinsese ploaia, iar rochia i se lipise udă de corp, sau când se împiedicase de parâma unei bărci ancorate la mal și îi aterizase în brațe, cu trupul fierbinte lipit de al lui, sub ploaia nesfârșită, în noaptea neagră, pe malul unei mări ale cărei valuri mugeau a furtună. Nu îi înțelesese privirea care arunca flăcări, nici semnificația șoaptelor care îi năvăliseră pe buze, nici încordarea mușchilor. Iar el se abținuse, îi dăduse drumul și suferise prima noapte de chin din nenumăratele care aveau să vină. Își respectase principiile. Fără relații amoroase la serviciu. Era prima dată în viața lui când respecta un principiu atunci când venea vorba de o femeie. Ba nu, nu era așa. Era a doua oară. Prima femeie fusese Ella…

* *

Andi Bartal închise mapa de lucru. Mare și stufoasă mai era mapa lui Călin. Adevărul era că în multe momente nu și-ar fi dorit să fie în locul lui. Cum era acum, când prietenul lui plecase în concediu. Împărțise documentele cu Jordash și tot i se păreau multe… Telefonul emise sunetul standard de postare nouă pe Facebook. O deschise. Echipa de PR care se ocupa cu promovarea propriei lor firme lansase pe internet o serie de poze despre firmă și oamenii din spatele ei. Prima era cu Călin și Alesia dansând la o petrecere de Crăciun. Zâmbi aducându-și aminte de acea primă petrecere de Crăciun la care participase Alesia în primul ei an în firmă. După ce o promovase director de departament, ea și Călin se perindaseră pe la toate filialele zonei de est a firmei, iar Călin îi predase departamentul pe care până atunci îl condusese numai el. Călin rămăsese doar pe poziția de director zonal, renunțând la cumulul de funcții. Câte se schimbaseră între timp!…

Ion Dimaru reorganizase firma din rădăcini, o cotase la bursă, o transformase într-un colos, cu multe departamente și mii de salariați și colaboratori. Firma de PR la care se angajase atunci când absolvise facultatea nu mai semăna aproape deloc cu cea în care acum ajunsese să fie director de departament. Cu ocazia reorganizării li se alăturase și Diana Dimaru, dar deși era sora lui Călin, mâna lui dreaptă rămăsese în continuare Alesia. Și totul începuse cu zilele acelea de după promovarea ei la conducerea echipei care se impusese drept cea mai valoroasă echipă de PR din țară, apoi cu promovarea ei la conducerea departamentului, pe urmă cu promovarea ei ca locțiitor de director zonal, când Călin fusese plecat din țară patru luni.

Numai că atunci, la petrecerea aceea de Crăciun, începuse și o prietenie frumoasă între Călin și Alesia. Deși, când îi privea acum în poză, se întreba cum de un cuplu care parcă era desprins din paginile une reviste mondene putea să se rezume la o simplă prietenie… Fuseseră momente când crezuse că acolo ar fi putut fi mai mult, dar de fiecare dată i se dovedise contrariul. Prima dată se întâmplase exact la acea petrecere, când Călin, care niciodată nu dansa cu vreo femeie (de fapt, nu dansa deloc) la petrecerile de firmă, alesese să danseze cu ea. Și nu oricum, ci lipind-o de el, cu palma așezată peste palma pe care ea o ținea apăsată pe pieptul lui. El, înalt, brunet, cu mușchii tari pe sub costumul care stătea pe el ca pe un manechin, ea… superbă în rochia de catifea mulată, cu părul până la talie, cu ochii strălucitori.

Își aduse aminte de un alt dans între ei, opt luni mai târziu, la nunta Dianei, când aproape că fusese convins că cei doi refuzau să vadă evidența: că erau perfecți unul lângă altul, că se potriveau așa cum rareori un bărbat și o femeie se pot potrivi. Alesia avea o relație pe atunci, cu un anume Dragoș Marcu, un individ cam fad și cam fals, dar care ei părea să îi placă. Se cunoscuseră cu ocazia unui proiect comun între firma la care lucra Marcu și firma lor, iar bărbatul păruse a fi realmente îndrăgostit de ea. Dar nu putea să nu se întrebe dacă senzația lui de atunci, că între Călin și Alesia era o tensiune sexuală explozivă, pe care ambii o negau de parcă ar fi fost orbi, nu fusese motivul pentru care Dragoș Marcu devenise unul dintre cei mai mari dușmani ai lui Călin.

Când cei doi dansaseră în seara aceea, la nunta Dianei, cu o sală întreagă admirându-i, cu ochii tuturor ațintiți asupra unei femei ireal de frumoase și asupra unui bărbat care făcea ravagii în mod obișnuit, dar care în seara aceea părea imun în fața oricui, mai puțin… Mai puțin în ceea ce o privea pe Alesia. Dacă era să fie complet sincer, probabil atunci ajunsese Dragoș Marcu să fie convins că erau amanți, poate că de aceea frustrările lui deveniseră paroxistice, poate că de aceea se despărțiseră el și Alesia atât de urât. Aflase de curând, șocat, că bărbatul, devenit irațional în mijlocul unei crize de gelozie, o lovise. Călin fusese cel la care se refugiase, el o curățase de sânge, pe el trebuise să îl potolească, să îl convingă să nu îl caute pe Marcu ca să regleze conturile. Și foarte bine că Alesia reușise să îl țină în frâu. Călin putea bate distructiv. Centura neagră la qwan ki do îl ajuta, desigur, numai că ei învățaseră să se bată pe stradă, într-o tinerețe testosteronică, în care mereu avuseseră câte ceva de demonstrat. Mult mai târziu îmbrăcaseră costumele și se hotărâseră să se și comporte în linie cu educația primită în familiile vechi și aproape aristocratice din care făceau parte: adică cu demnitate, cu calm, ca niște gentlemeni perfecți. Alte arme foloseau ei acum ca să dea lecții. Dar mai simple erau vremurile când foloseau doar pumnii.

Iar de aici gândurile îi fugiră la ultima bătaie a lui Călin, despre care i se povestise cu lux de amănunte de către toți cei prezenți, dar mai ales de Diana, care se simțea vinovată că la petrecerea burlăcițelor organizată pentru ea se putuse întâmpla așa ceva. Niște golani se legaseră de Alesia și de Diana, fetele sunaseră alarma, Jordash și soțul Dianei, Daniel, ajunseseră primii la clubul cu pricina, urmați de Dragoș Marcu, dar nu reușiseră să dezamorseze situația, care degenerase și care ar fi fost probabil perdantă pentru ei dacă nu ar fi apărut Călin. Bătuse zdravăn în dreapta și în stânga, iar la final firește că primise laurii de erou. Cam de la toate femile de pe acolo. Andi zâmbi. Tipic pentru Călin!

Acela fusese alt moment când se întrebase dacă între Călin și Alesia era mai mult decât părea la prima vedere. Asta mai ales după ce Jordash îi povestise pe larg cum Călin o trăsese pe Alesia din brațele iubitului ei și o strânsese cam tare și cam îndelungat la piept. Ba chiar Jordash comentase: „doar nu-i nebun să se dea la Alesia! Treaba asta s-ar sfârși tragic pentru toată lumea implicată!”. Se convinsese însă că nu era nimic nelalocul lu atunci când Alesia își dăduse demisia din firmă, motivând că avea nevoie de noi provocări profesionale, iar Călin reușise cu greu să o convingă să rămână, iar asta abia după ce acționarii îi oferiseră un pachet destul de consistent de acțiuni, numai să o păstreze. Alesia nu și-ar fi dat demisia dacă ar fi fost ceva între ei…

Alesia avusese un parcurs fulgerător în carieră în firma lor. Acum era acționar. Și al naibii dacă întâlnise vreodată pe cineva care să merite asta mai mult ca ea! Era tare mândru de ea. La fel de mândru cât ar fi fost de Ella…

* *

Diana puse telefonul pe silent. La cum zbârnâiau telefoanele de dimineață, numai de notificările Facebook-ului nu avea chef! Deși… prima poză din album îi aducea aminte de o seară foarte faină. Era seara în care o cunoscuse pe Alesia. Făcu o grimasă de reproș la adersa propriei persoane când își aduse aminte cât de rece o salutase. Alesia venise cu Călin și ea trăsese automat concluzia că era ultima lui cucerire, una dintr-un șir interminabil, cu care nu se mai chinuia să socializeze. Aventurile lui Călin îi stricaseră multe prietenii. Nu și pe cea cu Raluca, dar acolo depusese multe eforturi ca să nu se răcească relația, mai ales după comportamentul absolut iandmisibil pe care îl avusese fratele ei.

Dar seara aceea, de după petrecerea de Crăciun de la firmă, când se întâlnise cu ei în clubul de snooker, iar Alesia îl bătuse măr pe Călin la masa de joc, fusese un deliciu. Un deliciu făcut de replicile scandalos de ironice pe care și le trântiseră cei doi, într-un joc de-a șoarecele și pisica în care Alesia ieșise învingătoare, dovedindu-se a fi prima femeie pe care o cunoștea care părea imună la farmecele lui Călin. Mda… Călin știa să farmece. Și tocmai de asta o respecta Diana pe Alesia și ajunseseră ele cele mai bune prietene.

De altfel, nici Călin nu sărise calul cu Alesia. Se ținuse la distanță, dovadă că încă mai existau lucruri sfinte și pentru el. Nu multe, era adevărat, dar încă mai exista speranță. Din seara aceea între Călinși Alesia părea a se fi legat o prietenie strânsă. Ieșeau să joace snooker, se vedeau cu diverse ocazii, dar nimic mai mult. Ca pentru a confirma că acolo nu exista niciun pericol, întâlnirile lui cu Raluca păreau a se sfârși mereu într-un pat sau altul, relația nu se rupea, indiferent prin ce trecuseră cei doi, Raluca părea să îl iubească în continuare și să îl ierte, așa că ea și mama ei sperau să se întâmple și o căsătorie undeva într-un viitor apropiat.

Tot sperase asta până la ultimele evenimente. O eventuală relație cu Alesia ar fi scandalizat întreaga firmă, ar fi creat complicații și ar fi produs o ruptură iremediabilă și extrem de dăunătoare pentru afacere atunci când Călin i-ar fi dat papucii. Pentru că așa era Călin, le dădea papucii la toate. Dar acum nu mai era atât de sigură… Cu vreo săptămână înainte Alesia se blocase în lift. Nu singură, ci împreună cu Raluca. Pe care Alesia nu o suporta. Asta era evident pentru toată lumea. Probabil Călin avusese grijă să îi prezinte Alesiei o variantă a evenimentelor care să îl avantajeze. Alesia era claustrofobă. Aflase asta când urlase Călin la ea că nu se grăbise să o scoată din lift. De parcă ar fi avut de unde să știe! Uneori Călin putea fi atât de absurd!!

Și alteori Călin putea fi atât de atent și de atent și de tandru… Cam cum fusese cu Alesia în ziua aceea. O ținuse de vorbă la telefon cât timp echipa de la mentenanță lucrase ca să deschidă forțat ușile. Așa aflase Diana, auzind ce îi spunea el Alesiei, mimând calmul, deși ea văzuse un Călin tubat de îngrijorare, despre o seară când Călin îi uscase Alesiei părul ud, despre confesiuni pe care ea i le făcea despre bărbații din viața ei, despre momente când îi plânsese în brațe, iar el nu părea iritat de asta, deși Călin fugea de dramatisme femeiești ca dracul de agheasmă, despre felul cum o alinta el… păpușă, scumpo, fetiță… alinturi pe care ea nu le mai auzise până atunci… poate mai puțin apelativul „păpușă”, dar zis cumva comic-ironic, nu tandru și dulce cum i-l șoptise atunci la telefon… despre vizite de-ale lui la părinții ei acasă, despre faptul că atunci când ieșeau la masă împreună aveau un ritual, în care ea comanda desertul pentru amândoi, despre un tort de frișcă mâncat de ei într-un context suspect… probabil la petrecerea de ziua lui Călin, când, dacă ar fi fost să fie complet sinceră, fusese un moment, chiar înainte să vină tortul, i se păruse că el avusese de gând să o sărute… despre un coș cu lăcrămioare, florile ei preferate, pe care i-l făcuse cadou ca să o impresioneze, deși el declara că nu asta urmărise, despre parfumul părului ei când i-l încâlcea vântul și plimbări prin ploaie, uzi până la piele…

După care el fusese atent cu Alesia, dar o tratase pe Raluca absolut execrabil. Aproape că o dăduse afară din birou. Fusese măgar. Total măgar. Ieșise un scandal monstruos când mama lor aflase. Nici acum ea și Călin nu se împăcaseră. Diana era la rândul ei supărată foc pe el. Probabil avea să îi treacă până când Călin se va întoarce din concediu. Și la ce cantitate de muncă o aștepta, având în vedere că și Alesia plecase tot în concediu, probabil că nu va mai avea nici timp să se gândească la cât de supărată era pe el. În tot cazul, convorbirea aceea făcuse să îi sune niște clopoței. Care îi sunaseră și mai tare cu o zi înainte, când Alesia leșinase la birou.

Îngrijorarea lui Călin, tandrețea cu care avusese grijă de ea, posesivitatea cu care îi îndepărtase pe toți ca să se poată ocupa el de ea, toate acestea, la care se adăuga reacția Alesiei nu cu mult timp în urmă, când Călin avusese un accident de mașină, iar ei își imaginaseră ce era mai rău, atacul de panică al Alesiei, criza de nervi aferentă, lacrimile, oroarea de pe figura ei, durerea imensă, care concurau îndeaproape cu cele ale membrilor familiei… mda… toate acestea o făceau să se întrebe… Oare era mai mult acolo decât le-ar fi plăcut Alesiei și lui Călin să se știe? Se simțea dezamăgită că prietena ei nu suflase nici măcar un cuvânt despre clipele acelea de care aflase atât de sumar, ascultând conversația pe care Călin o avusese cu ea când rămăsese blocată în lift. O înfuria posibilitatea ca el să încalce regula de aur și să încerce să o bage pe Alesia în pat. Era convinsă că ar fi făcut-o doar din curiozitate, nu dintr-un sentiment real de afecțiune, și s-ar fi plictisit la scurt timp după aceea, așa cum se întâmpla cu toate femeile din viața lui. Iar asta ar fi făcut-o să piardă iar o prietenă. Și mai trist chiar, Călin ar fi pierdut-o pe Alesia. Definitiv. Pentru că Alesia era genul care se îndrăgostea…

* *

Nu putea să stea locului. Se întinsese în pat, încercând să se odihnească puțin după leșinul prin care abia trecuse, vizita la doctor și toată agitația aferentă. Dar se tot foia de pe o pate pe alta, foarte conștientă de corpul ei. Era sleită de oboseală și totuși se simțea plină de adrenalină. Fiecare bucățică a pielii ei conștientiza frecarea de cearșafuri de parcă în loc de material ar fi fost niște palme. Palmele lui, pe care le dorea cutreierând pe ea. Rememora iară și iară cuvintele lui Călin: „Ai aflat despre mine cele mai bine păstrate secrete. Ți-am povestit despre Raluca. Sunt lucruri pe care nici cei mai vechi prieteni ai mei nu le știu. Nici măcar familia mea! Am făcut cu tine ceea ce nu obișnuiesc să fac! Eu nu mă plimb, nu gătesc și nu stau nopți în șir de vorbă nici măcar cu soră-mea! Nu consolez femei pe care le agresează alții! Nu le țin în casa mea și nu le îmbrac în hainele mele! Nu intru în bătăi de stradă de dragul de-a-mi arăta mușchii! Toate astea, Alesia, nu-ți spun chiar nimic??? Nimic? NIMIC???”. Și ultima lui replică, chiar înainte să se despartă: „Sună-mă când ai rezultatele. Până atunci, mai gândește-te la ce am discutat. Poate că ai să găsești un răspuns pentru mine.” Cine știe? Poate că în curând avea să afle răspunsul la toate întrebările care i se învălmăjeau în cap de trei ani încoace.

Petrecerea de ziua lui, cu un an înainte… Dansul acela senzual al lor… Buzele lui culegând bucățile de tort de pe încheietura mâinii ei… Se aplecase să o sărute… Acum era convinsă că asta dorise. Iar ea interpretase aiurea niște cuvinte aruncate într-o doară de Diana și mai mult fugise decât plecase spre casă, rupând vraja unei nopți care ar fi putut fi cea mai fericită din viața ei.

Uau! Ce se întâmpla? Își aducea aminte de dimineața aceea și pentru prima dată parcă nu o mai durea. Alesia se ridică în șezut. Deschise larg ochii, brusc conștientă că un moment care până atunci, doar amintindu-și-l, îi provoca o stare de amărăciune care îi aducea lacrimi în ochi, acum era rememorat ca o simplă amintire, dar fără prea multa valoare emoțională. Când se vindecase de durerea aceea? De ce?

Pentru că acum spera. Spera că atunci când avea să ajungă iar lângă el, Călin va șterge toată durerea pe care o simțise vreodată. Până la petrecerea aceea fusese convinsă că el nu era interesat de femeia Alesia Filip, în seara aceea el îi cam dovedise alceva, pentru ca spre dimineață Diana să îi spună că se preconiza o căsătorie între el și Raluca. Apucase să o cunoască pe Raluca, îi văzuse împreună, sesizase că exista o istorie în spate, obsevase că femeia își aroga drepturi asupra lui și el nu se opunea la asta. Așa că o crezuse pe Diana și clacase emoțional, convinsă că interpretase greșit atenția lui, se urcase în primul taxi și fugise acasă, să poată plânge nevăzută de nimeni. Iar a doua zi i se confirmase că totul fusese în imaginația ei, când Călin însuși îi spusese, elegant și fin, dar în esență asta îi transmisese, că nu îl interesa ca femeie. Iar asta pentru ea clarificase viitorul: ei doi nu aveau să fie niciodată mai mult decât buni prieteni, nu avea niciun rost să mai spere.

Acum, însă, în lumina ultimelor evenimente, recontextualiza totul. Cum de putuse să fie atât de oarbă?! Totul, dar absolut totul se lega altfel acum!!

Momentul când finalizaseră proiectul cu firma lui Dragoș și ea se decisese să îi acorde bărbatului o șansă, când plecase cu Dragoș și îl lăsase pe Călin singur în birou, uitându-se după ei, după ce ea comisese suprema ineleganță de a nu-l invita să îi insoțească la masă. Călin dipăruse după aceea brusc, timp de câteva zile. Doar ea știa că se refugiase la hotelul lui Clody din munți. Hotelul spre care stabiliseră să plece împreună a doua zi.

După ce se întosese de la Clody, Călin fusese complet schimbat. În ceea ce o privea pe ea, mai ales. Devenise tandru și grijuliu, comunicativ, deschis, emotiv. Ca prin vis, își aducea aminte de cuvinte pe care i le spusese când apăruse la scara blocului lui, cu sângele curgându-i pe față, după ce o lovise Dragoș… „Fetița mea scumpă”… „Alesia mea dragă”… „Te iau în brațe și nu-ți mai dau drumul”… Nu așa vorbea un prieten… Dar ea era în stare de șoc atunci și nu putuse conștientiza ceea ce auzea.

Refuzul lui de a pleca la București atunci când unchiul lui îl rechemase la sediul central… Un alt moment peste care trecuse prea repede, prinsă de propria ei durere, și nu văzuse cât de mult se zbătuse el ca să împiedice acea plecare, să rămână în Iași, alături de… Alături de ea? Fusese prima care aflase ce dorea Ion Dimaru, Călin îi ceruse să păstreze informația confidențială o perioadă, după care tot insistase că ar fi luat-o cu el la București, dacă unchiul lui ar fi permis asta… Dar pentru că nu permisese… Nu… Nu avea nicio dovadă că rămăsese pentru ea… Acum iarăși visa cu ochii deschiși.

Însă nu mai visase și cuvintele pe care i le spusese el atunci când încercase să o convingă să nu plece din firmă, după ce ea însăși își dăduse demisia, în încercarea disperată de a se desprinde de el, de a pleca undeva departe, unde ar fi putut spera să îl uite: „te rog nu pleca”, „gestul tău mă doare”, „nu cred că vreodată ai să-ți dai seama cât de mult a însemnat prezența ta în viața mea”. Nu visase nici răspunsul lui la întrebarea ei. Ea întrebase „unde este locul meu?”, referindu-se la serviciu, la job, dar el aproape strigase replica „lângă mine!”. Acelea erau cuvintele bărbatului, nu ale prietenului și nu ale șefului. Mai ales nu ale șefului. Bărbatul îi vorbise ei atunci, dar ea nu auzise decât deznădejdea care ajunsese să o copleșească după mai bine de doi ani în care nu își permisese nici măcar să spere că el ar putea-o dori vreodată.

Brusc, un alt gest de-al lui căpătă noi conotații. Își aduse aminte de o după-amiază la birou, când discutaseră despre cum mătușa lui ar fi dorit să renoveze apartamentul nupțial din hotelul de cinci stele care era una dintre multele afaceri ale familiei Dimaru. Discuția deviase și ea îi povestise despre casa visurilor ei și cum i-ar fi plăcut să arate acea casă, el se distrase pentru că imaginea casei ei semăna izbitor de mult cu casa pe care o construise el cu ceva timp în urmă într-o suburbie a orașului, deși nu locuia acolo, preferând un apartament din oraș, iar Alesia îi povestise, între altele, că și-ar fi dorit ca pe lângă casa aceea pe care o visa să aibă și un labrador zurliu. La ceva timp după aceea, de ziua ei de naștere, Călin îi făcuse cadou un pui de labrador. Era prima dată când vedea în gest o aluzie la discuția despre casa visurilor ei. Labradorul dat în dar… de bărbatul care… era bărbatul visurilor ei… dar nu știa asta… însă știa că nu exista un altul pentru ea… Fusese o sugestie? O aluzie?…

După care veneau evenimentele ultimei săptămâni. Accidentul lui de mașină, ușurarea ei când îl văzuse intrând pe ușă aproape fără nicio zgârietură, după ce crezuse că se întâmplase tot ce putea fi mai tragic, descărcarea ei nervoasă, când se refugiase în birou ca să poată plânge, momentul când intrase el și o trăsese la pieptul lui, îmbrățișarea de după, mângâierile, săruturile lui, pe tâmplă, pe frunte, pe bărbie… peste tot mai puțin pe buze…

Urmau evenimentele recente, când se blocase în lift, grija lui de atunci, tandrețea din vocea lui când îi vorbise la telefon, cuvintele dulci pe care i le spusese, felul dur în care o taxase pe Raluca pentru că fusese răutăcioasă cu ea… Și apoi o dusese acasă, la casa aceea mare și frumoasă a lui, îi gătise cu mâna lui, îi destăinuise cele mai dureroase secrete ale vieții lui și apoi… insistase să rămână peste noapte! Călin fusese cel care insistase! Ba chiar, după ce ea se trezise țipând dintr-un coșmar oribil, după ce o liniștise cu vocea aceea a lui baritonală, șoptindu-i, alintând-o, mângâind-o, rămăsese să doarmă noaptea alături de ea, cu ea în brațe, încât după cel mai negru coșmar, avusese cel mai frumos vis. Visase că el îi spunea „te iubesc”.

Pentru ca a doua zi dimineață Călin să insiste din nou ca ea să nu plece, ba chiar planificase un picnic. Picnic care s-ar fi întâmplat, și cine știe ce alte lucruri s-ar mai fi întâmplat dacă ea n-ar fi trebuit să plece intempestiv. Îi era atât de ciudă că tocmai în weekendul acela fusese ziua Elenei și că plecarea la munte cu gașca de prieteni se mutase cu o zi mai devreme! Oare ce altceva s-ar mai fi întâmplat?

Iar la revenire… dimineața, la birou… Călin intrase, salutase și o invitase să ia prânzul împreună. Ceva fusese schimbat în invitația aceea, față de alte sute de dinainte. Sunase de parcă îi propusese o întâlnire.

Cearta ei cruntă cu Jordash, în aceeași zi. Călin care venise să o calmeze, starea ei de vulnerabilitate, brațele lui cuprinzând-o, capul lui aplecându-se spre al ei, buzele lui apropiindu-se atât de mult încât îi putuse simți respirația pe piele… Jordash intrând brusc în birou, Călin îndepărtându-se la fel de brusc… Fusese convinsă atunci că avea să o sărute! La naiba cu Jordash și scuzele lui! Decât să-și ceară scuze, care oricum nu prea aveau mare valoare, la ce trăsese cu el în ultimii ani și cât o chinuise, mai bine ar fi făcut să fi stat dracului în biroul lui și să nu-i fi întrerupt! Detestabil mai putea fi Jordash uneori!

Apoi totul se stricase, ziua se dusese pe apa sâmbetei când, odată ajunși la masa de prânz, numai că nu doar ei doi, ci împreună cu Jordash, Andi și Diana, se întâlniseră din întâmplare la restaurant cu Dragoș, care îi dezvăluise cum Călin, ca și răzbunare pentru că o lovise, îl distrusese profesional. Dezamăgirea ei când aflase că el nu îi respectase decizia de a nu face nimic împotriva lui Dragoș, plearea ei spre casă, răceala lui din zilele următoare… Clacase, leșinase… În mijlocul ședinței de consiliu, în timp ce prezenta o cerere de suplimentare bugetară. Și ajunsese în brațele lui, din care nu îi mai dăduse drumul până când își revenise. Când îi administrase cel mai bun medicament posibil: îi impusese un concediu lung, numai că nu oricum, ci împreună cu el, la hotelul mătușii lui.

Alesia se întinse înapoi pe pat. Închise ochii. Începu să rememoreze o discuție din ziua precedentă:

DIANA: Fato, du-te și distrează-te, bate cluburile! Fă sex! Ajută! Da, cum ai auzit! Sex cu un tip frumos, cu un corp perfect și texte drăguțe! Cum ți-am mai spus și altă dată! Călin, zi-i și tu!

CĂLIN: Despre ce?

DIANA: Despre ce ziceam eu!

CĂLIN: Am să-i zic…

DIANA: Dar să fii convingător, cum știu eu că reușești dacă-ți pui mintea!

CĂLIN: Am să fiu… Cât de convingător am să pot…

CAPITOLUL II

EL NU FĂCEA DAGOSTE, CI LUA ÎN STĂPÂNIRE

– Mai vrei să mergi cu mine în concediu sau am trecut pe lista celor pe care vrei să-i dai de pământ, alături de compania selectă a lui Jordash?

Alesia chicoti. De câteva ore nu-și mai găsea locul, umbla de colo colo prin casă, muta lucruri care nu aveau nevoie să fie mutate, făcea și desfăcea bagaje. Părinților le spusese că intervenise o problemă la serviciu și trebuia să plece într-o delegație. O priviseră straniu și, ciudat, în loc să se opună că se gândea la muncă atât de curând după leșin, spuseseră doar „bine”. Îl sunase imediat ce se întorsese de la spital. Medicii nu găsiseră nimic în neregulă cu ea. Iar acum, după alte câteva ore, o sunase el și pusese mult așteptata întrebare.

– Ai să treci în cap de listă dacă te răzgândești!

– Întotdeauna am încercat să nu provoc femeile hotărâte. Dacă plecăm mâine dimineață la cinci, e bine?

Mai avea de așteptat încă nouă ore…

– E bine.

– Ce s-a întâmplat?

– Nimic. De ce întrebi?

– Am simțit ceva în vocea ta…

– Păi… nu ai cumva pe acasă niște tehnologie avansată, nu?

– Cum ar fi? Dacă nu am, fac rost.

– Chestia aia mișto din Star Trek… parcă îi spunea teleportor…

Călin râse, simțindu-se de parcă ar fi râs cu adevărat pentru prima dată în viață.

– Surprinzător, dar tocmai asta îi spuneam și eu adineaori lui Clody… că mi-ar plăcea să existe așa ceva…

Dacă ar fi fost după el, ar fi plecat imediat. Parcă nu îi venea să creadă că totul se întâmpla cu adevărat și îl bântuia teama ca ea să nu se răzgândească sau să apară ceva care să le strice planurile. În același timp, însă, era conștient că urma să conducă zece ore în continuu, iar odată ajuns acolo… nu îndrăzni să meargă cu gândul mai departe. Deși, ar fi fost culmea să strice tot, orice ar fi însemnat acel tot, din cauza oboselii! Avea nevoie să doarmă.

– Clody ne așteaptă. Vin să te iau dimineață.

Auzi ezitarea în tăcerea ei, încă înainte ca ea să vorbească.

– Hai mai bine să ne întâlnim la tine.

– De principiu nu am nimic împotrivă, numai că…, feministo, încerc să fiu gentleman!

– Iar eu încerc să plec la ora pe care am stabilit-o. Dacă vii să mă iei, îți bei cafeaua cu mama și cu tata, iar apoi să te văd cât de gentleman ai să fii, când se vor întinde la vorbă! Ești sigur că asta vrei, după discuția de azi?

Își dădu seama că nu acela era motivul. Însă nu mai insistă, de teamă să nu se boicoteze singur. În acel moment era irelevant de ce prefera ea să-l țină departe de părinții ei. Sau, poate, ei nu știau că plecau împreună? De ce să fi făcut Alesia un secret din asta? Gata! Gata cu întrebările! Hotărâse că era irelevant și așa avea să rămână.

– Frumoaso, teleportor n-am, dar… s-au inventat alte chestii mișto, cum ar fi avioanele.

– Iar primul când pleacă spre Cluj?

– Mâine după-amiază la ora două.

– Inadmisibil. Dacă mai stau o oră în plus în Iași, pic în depresie!

– În cazul ăsta, te aștept dimineață.

„Așa cum te-am așteptat o viață fără să știu.”

* *

Zarea se înroșise sub atacul primelor raze ale soarelui, care încă nu străpunseseră orizontul. Înainte să coboare din taxi, picioarele i se tăiaseră din cauza emoțiilor. Spre ce se îndrepta? Avea să îl întâlnească pe același Călin de cu o zi înainte, care ascunsese mii de promisiuni delicioase între frazele pe care le rostise atât de apăsat în sufrageria părinților ei? Sau urma cea mai mare dezamăgire a vieții sale? Anticipația o lăsase sleită de puteri în jurul orei unu noaptea, când reușise în sfârșit să adoarmă. Se trezise, însă, odihnită ca după un somn lung de doisprezece ore. Adrenalina, își dăduse seama imediat…

În prima secundă nu avu îndrăzneala să îl privească în ochi. Apoi se uită la el cu emoție, vrând totul, fără să aibă curajul de a spera nimic.

– Bună dimineața! spuse și îi zâmbi.

– Și a ieșit soarele… răspunse el în loc de salut, admirându-i zâmbetul.

Iar asta avu darul să o vrăjească încă de la început. Oricum se simțea ca în povestea Cenușăresei, dar să audă cuvintele, să vadă aievea privirea și zâmbetul care le însoțea!… Se lăsă pierdută în negrul infinit din ochii lui.

Urcară în sfârșit în mașină, după ce cu greu își desprinseseră privirile, forțați de salutul rece și aspru al taximetristului, care abia aștepta să plece spre un nou client. O instală pe scaunul din dreapta lui, după care îi întinse un pahar cu cafea. Îl luă recunoscătoare. Era fierbinte și mirosea extraordinar. Adevărul era că se trezise și plecase pe fugă. Băuse, tot la fel de pe fugă, câteva guri de cafea rece rămase din ziua anterioară, care nu îi făcuseră cine știe ce plăcere.

– Mulțumesc.

– Două măsuri de lapte, una de zahăr, puțină frișcă și un praf de scorțișoară. Am reținut bine?

– Ăăă… daaa… Unde Dumnezeu ai găsit să cumperi așa ceva la ora asta?

Călin răspunse, în timp ce cu gesturi nonșalante pornea mașina, fără a părea că dă prea multă importanță momentului:

– N-am cumpărat-o. Am făcut-o.

Adineaori o vrăjise, acum o impresionase.

– Mai ai din astea în arsenal?

– Nu mai există un arsenal, Alesia.

Și astfel o cucerise.

– Ei bine, ai reușit să mă impresionezi, dacă asta urmăreai.

– Da, asta urmăream, recunoscu el cu un oftat care aducea foarte mult a unul de ușurare, de parcă ar fi trecut cu bine de un test, după care lăsă un zâmbet luminos să i se aștearnă pe față.

Ieșiră din parcare și porniră în sfârșit la drum. După ce părăsiră orașul, Călin trase brusc pe dreapta la primul refugiu.

– Ce s-a întâmplat?

– Alesia, vreau ceva de la tine.

– Orice.

Dumnezeule, doar n-o spusese cu voce tare!

El râse.

– Tocmai m-ai făcut să mă răzgândesc și să vreau să cer cu totul altceva.

Dar după o secundă de pauză:

– Însă n-ar fi deloc elegant din partea mea… Așa că am să rămân la ideea inițială și la regretele aferente faptului că am decis să renunț la a-ți cere ceva mai important.

– Nu știu ce să aleg… Să aflu ce doreai la început sau să risc și să întreb spre ce ți s-a schimbat opțiunea? întrebă ea zâmbind șăgalnic.

El scutură din cap, ca pentru a disipa un abur.

– Măi, dar știu că n-ai uitat cum să mă provoci!

– De ce, ți-ai propus să te plictisești? Atunci tac…

– Să nu taci niciodată. Nici măcar când devii periculos de provocatoare.

După care se întoarse și o fixă cu privirea, apăsând pe fiecare cuvânt:

– Ca acum.

Se priviră intens câteva secunde. Tensiunea care începea să se acumuleze se făcea simțită de parcă ar fi avut cu ei în mașină o a treia persoană.

– Alesia, dă-mi telefonul tău.

Căută în geantă și i-l întinse, cuminte, fără a pune întrebări suplimentare, de parcă i-ar fi cerut cel mai obișnuit lucru din lume.

El îl luă cu gesturi lente, deblocă ecranul și… îl închise. Apoi îl scoase pe al lui și făcu la fel. În curând, ambele telefoane zăceau azvârlite pe bancheta din spate.

– Apreciez că nu mai avem nevoie de ele.

– Și dacă te sună de la firmă?

– Tocmai asta încerc să evit.

– Și dacă mă sună pe mine?

– Concediez pe care îndrăznește! Tu ești în concediu de sănătate.

– A! Așa-i spune mai nou?

– Concediu pentru sănătatea ta… pentru sănătatea mea… nici eu nu mai am mult…

– Mult până când… ce?

– Până când am s-ajung s-o iau razna.

– De ce?

– Pentru că cineva pune prea multe întrebări, în loc să mai dea și niște răspunsuri.

Alesia înghiți în sec.

– Ei, te-ai mai gândit la ce te-am rugat?

– Îhm…

– Și? La ce concluzie ai ajuns?

Tremura toată când răspunse:

– Că posibilitățile sunt nelimitate.

– Ba nu, e una singură.

El devenise brusc tensionat.

– Atunci hai să o explorăm pe aceea, răspunse ea.

Tensiunea dispăru.

* *

Dacă de obicei vorbeau atât de mult încât uitau de unde porniseră și unde doreau să ajungă cu discuția, acum conversația se lega înfiorător de greu. Alesia nu reușea să se poarte natural și să treacă peste anii în care își impusese să nu arate ceea ce simțea. Lui Călin îi era teamă să nu zică ceva care să strice totul. Prin urmare, fiecare era preocupat să ghicească ce ar fi putut gândi celălalt, respectiv să brodeze în minte conversații, ca să vadă unde ar fi putut duce. Între timp, tensiunea reveni, crescu, se instală între ei de puteai s-o tai cu un cuțit.

Fără ca celălalt să știe, amândoi își imaginau continuarea a ceea ce abia începuse. Călin vedea scene nebunești și fierbinți, Alesia auzea declarații de dragoste. Când se priviră la un moment dat, erau atât de încărcați de dorință, încât își feriră amândoi privirea cât putură de repede.

Alesia renunță prima, obișnuită să renunțe și să se închidă în ea, obișnuită să fie dezamăgită că lucrurile nu se desfășurau așa cum și-ar fi dorit ea. Lăsă capul pe tetiera scaunului și începu să privească pe geam la ziua care se anunța caniculară. Minutele treceau într-o liniște mormântală.

Când nu mai suportă tăcerea, Călin luă un CD la nimereală și puse muzică.

– Merge asta? o întrebă și pe ea.

– Da.

Numai că după aceea niciunul nu mai găsi nimic potrivit de spus. Alesia reveni la priveliștea de afară. Tăcerea devenea penibilă, pentru că începuse să spună chiar mai multe decât ar fi avut ei curajul să recunoască prin cuvinte.

După câteva minute simți degetele lui mângâind-o ușor pe obraz. Tresări și se întoarse spre el.

– Ce s-a întâmplat? o întrebă. Ești foarte tăcută…

– Nimic.

El fu nevoit să își întoarcă ochii spre șosea, dar lăsă mâna acolo unde era. Continuă să mângâie.

Și nu fu nevoie să facă sau să zică mai multe pentru ca ea să simtă cum, încet dar sigur, începea să fiarbă pe interior. Dacă până atunci fuseseră nenumărate momente când dorise să îi audă vocea sau să afle lucruri despre el, ori pur și simplu să discute nimicuri, să se afle în prezența lui, să-l privească, acum nu mai dorea decât să fie atinsă. Nimic nu mai era suficient. Mâinile lui… peste tot… Închise ochii…

Călin se opri din mângâiat și dădu muzica mai încet.

– Nu…

„Atinge-mă!”

– Nu vrei să dormi?

– Nu…

– O las să cânte?

– Da.

Dădu din nou muzica mai tare. Dar mâna lui rămase pe schimbătorul de viteze.

După alte câteva minute, Călin expiră prelung, încercând să lupte cu încordarea născută din hotărârea abia luată. Întinse iarăși mâna spre ea, porni mângâierea dinspre obraz, o continuă pe gât, spre ceafă, iar când ajunse acolo, cu un gest rapid și eficient, îi desprinse clama din păr. Înainte ca ea să se poată dezmetici, Călin deschise geamul și o aruncă afară, după care închise geamul la loc, își împleti degetele în părul ei și i-l răsfiră pe umeri, în timp ce îi spunea:

– Am urât din totdeauna clamele astea cu care îți prinzi părul! De azi înainte îți pun interdicție! Toate vor avea soarta asta!

După care îngheță. Aștepta reacția ei. Oare nu exagerase, arogându-și astfel de drepturi?

Nu. Alesia chicoti.

– Cât timp te face să te simți mai bine…

– Nu. Nu e mai bine.

Ea îl privi uimită.

– Dar cum ar trebui să fie… ca să fie mai bine?

El rânji.

– Nu pot. Sunt la volan.

Căldura o cuprinse vertiginos, pornind de la tălpi și avansând cu viteza fulgerului spre abdomen, unde făcu ravagii. Icni.

Călin strânse din maxilare și respiră de două ori, încercând să-și recapete controlul.

– Îmi aduc aminte de prima dată când te-am văzut cu părul despletit. Era noapte, iar tu citeai pentru cazul Atudorei, în sala comună de lucru a echipei. Până atunci nici nu-mi dădusem seama că aveai părul atât de lung… Și atât de auriu…

Nu fu în stare să zică nimic. Realizase că asta se petrecea la doar patru luni după ce se angajase la firmă. Dumnezeule, de când începuseră lucrurile să devieze și ea nici măcar nu-și dăduse seama?… Cum să nu-și dea seama de nimic atâta amar de vreme??!! Apoi veni mărturisirea. Atât de simplă și de directă, încât îi dinamită toate simțurile:

– Ești frumoasă, Alesia. Atât de frumoasă, încât uneori mi-e teamă să te ating…

Când îi răspunse, vocea ei suna puțin răgușită:

– Să nu-ți mai fie…

Așa că palma lui părăsi schimbătorul de viteze și se odihni pe genunchiul ei, doar o fracțiune de secundă. Apoi el oftă și o ridică de parcă ceva de acolo l-ar fi ars. Râse sarcastic.

– Nu e deloc înțelept să fac cum ai zis tu.

Nu o privea, altfel ar fi citit dezamăgirea pe figura ei.

– Risc să intru într-un pom… iar asta n-ar fi decât finalul unei vacanțe pe care o doresc… perfectă.

Ea nu răspunse, luptând în continuare cu dezamăgirea.

– Deja vedeam în reluare… șoseaua se îngustase periculos, spuse el după câteva secunde.

Ea icni din nou. Încerca să nu geamă de-a dreptul.

– Alesia… încerc să ajung cu tine întreagă la destinație. Nu mă mai provoca!

– Dar ce-am făcut?!

– Totul! Totul…

* *

Apoi fu din ce în ce mai rău. Era convinsă că dacă s-ar fi concentrat, ar fi văzut scânteile sclipind în jurul lor. În curând nu mai era nimic romantic. Totul devenise dorință, dorniță pură. Era atât de excitată, încât cu greu reușea să stea așezată în nenorocitul de scaun. Și nu putea, oricât s-ar fi chinuit, să găsească un subiect de discuție!!

* *

Devenise aproape insuportabil. Dacă ar fi fost oricine altcineva decât ea, ar fi tras pe dreapta și ar fi făcut cumva să mai reducă din tensiunea aceea ucigătoare. Era atât de încordat, încât uneori punea frâne bruște fără sens, alteori aproape că nu mai era atent la trafic, ori uita să semnalizeze. Traversaseră mai multe orașe și aproape în fiecare trecuse măcar o dată pe roșu la semafor. Alesia ori nu vedea, ori prefera să nu-i zică nimic, dar…

La o adică, ce ar mai fi fost de zis? Parfumul ei îl îmbăta, corpul ei, atât de aproape… accesibil, la doar câțiva centimetri distanță. Se vedea rupând hainele de pe ea și făcând dragoste cu ea acolo, în mașină, cu ciudă, cu sete…

Își pierdu orice fărâmă de concentrare și se văzu nevoit să tragă pe dreapta.

– Gata, pauză de dezmorțit picioarele!

Se aflau într-o pădure și i se păruse o idee bună. Asta până când se pregăti să iasă din mașină și privi în jos. Dumnezeule! De când era așa? Oare ea văzuse? La naiba că nu-l dusese mintea să-și ia pe el un tricou mai larg și mai lung! Ieși din mașină cu viteza fulgerului și se lipi de portiera pe care abia o închisese, respirând gâfâit.

În curând începu să doară, să pulseze, să simtă presiunea hainelor de parcă l-ar fi strâns într-o menghină. Începu să facă conversație pe teme stupide… căldura de afară… răcoarea munților spre care se îndreptau… serviciile oferite de hotel… Din când în când privea discret în jos. Nimic nu părea să aibă efect. Era suficient să o privească sau să o audă și toate eforturile lui se duceau pe apa sâmbetei.

Alesia se tot învârtea în jurul mașinii, fumând țigară de la țigară. Aprinse și el una. Îi trecu prin minte că, după ce va clarifica lucrurile între ei și se va ajunge la o concluzie, era cazul să se lase de fumat. Până atunci, mai aprinse o țigară…

Stabiliră unde să se oprească să mănânce de prânz. O urmărea unduindu-și șoldurile în ritmul cadențat al pașilor… Îl ardeau palmele, atât de mult dorea să o atingă. Dacă ar fi cedat și ar fi făcut-o, probabil nimic nu l-ar mai fi putut desprinde de ea. Atunci Alesia avu proasta inspirație să dea ocol mașinii și să se apropie de el.

„NU! Rămâi unde ești!” Ea spunea ceva, dar el nu auzea decât bubuitul din timpanele lui. Acum îl privea întrebător. Făcu un efort supraomenesc și se concentră să înțeleagă ce zicea.

– La ce te gândești? Parcă ești pe altă planetă. Ai apucat să dormi azi-noapte?

– Îhm…

– Pari obosit.

„Nu, păpușă, sunt sfârșit de-a dreptul! Scurgi și ultima fărâmă de viață din mine!”

– Vrei să trec eu la volan?

Imediat după ce puse întrebarea, însă, Alesia făcu un gest cu mâna care dorea să însemne „uită ce-am zis, a fost o mare prostie”, în amintirea unui alt moment în care fusese ea la volan și la accidentul stupid care urmase. Apoi se fâstâci și începu să spună, pe un ton de scuză:

– Adică… am observat că nu prea… adică…

– Ce? Că am probleme de concentrare?

– Cam așa ceva…

Deci observase. Oare ce altceva mai observase?

– Fetiță, tu te-ai uitat în oglindă dimineață, înainte să pleci de acasă?

– Ăăă… da… de ce? întrebă ea puțin alarmată și se privi iute din cap până în picioare, căutând semnele a ceva ieșit din comun la ținuta ei.

– Și ce-ai văzut?

– Păi… eram ciufulită, în primă fază… și nemachiată… pentru început…

Încerca să glumească. Lui nu-i mai ardea de glume.

– Hai să-ți spun eu ce-ai văzut! Ai văzut o femeie frumoasă de-ți taie respirația! Asta încerc eu să fac acum: să respir.

Ultima lui propoziție o lăsă nemișcată, privindu-l fix. Apoi încet, încet Alesia se adună și spuse:

– Pot să te ajut eu cu asta, dacă mă lași…

O privi perplex. La o astfel de abordare nu se așteptase nici în ruptul capului! Alesia lui nu vorbea așa… direct! Ei bine, orice ar fi vrut să-i propună, avea să zică un da mare de tot!!

– Îmm… îngăimă provocator.

– Pentru început… caut ceva și-mi prind părul… apoi… cred că în douăzeci de secunde reușeșc să mă urâțesc cumva… îmi întind rimelul, mă mânjesc cu ruj… fac eu ceva…

El se chinuia, iar Alesia…

– Alesia…

– Îmm… îl imită ea.

– Tu pentru mine ai să fii frumoasă și la optzeci de ani. Chiar și fără rimel…

Iar după aceea niciunul dintre ei nu se mai păcăli singur. Trebuiră să accepte evidența. Erau amândoi la fel de… uf! Doamne! Ce durea!

* *

La masa de prânz aleseră amândoi soluția cea mai ușoară pentru ieșirea din muțiene. Era mai mult decât aiurea, dar conversară despre… problemele de la serviciu. Rutina în care se învârtiseră amândoi timp de trei ani își spuse cuvântul, iar acum frazele curgeau libere, deși subiectul era mai mult decât plictisitor. De la un punct încolo, însă, lui i se păru penibil să tot continue să peroreze pe aceeași temă, așa că o spuse direct:

– Auzi, tu chiar vrei să discutăm despre asta?

– Păi… Călin… despre ce vrei să…

– Mda… păi… soarele strălucește frumos azi, nu crezi?

– OK… putem vorbi și despre asta… Adică… e un subiect de discuție la fel de bun ca oricare altul, nu?…

– Hmm…

– Călin Dimaru, de ce-mi tot răspunzi cu onomatopee la cele mai inspirate întrebări ale mele? Și te anunț că astea sunt cam cele mai inspirate!

El râse, amar și cu durere.

– Pentru că… vezi tu… răspunsul meu se pretează doar la onomatopee…

Numai că sinceritatea de care dăduse dovadă blocă iarăși discuția. Aluzia fusese prea străvezie pentru Alesia. O înțelesese, nimic de zis, numai că o inhibă și mai mult, rămase cu gura căscată, roșie ca focul în obraji, fixând cu privirea modelul unuia dintre șervețelele de pe masă.

Pe Călin propria greșeală dinainte avu darul să-l irite. Și, ca de fiecare dată când era iritat, devenea nesăbuit. Tocmai acea nedăbuință îi dădu curajul să spună:

– OK, Alesia, hai să nu ne mai ascundem după deget. Nu reușim să purtăm o conversație normală și asta mă face să mă simt aiurea. Ca și pe tine, după cum se vede.

– Și ce propui? vorbi ea atât de încet, încât fu aproape o șoaptă.

– Hai să abordăm subiectul care ne interesează, de fapt, pe amândoi.

Alesia oftă, după care zâmbi de parcă ar fi zis „bine, am hotărât să am curaj”.

– OK. Cine începe?

Călin răspunse cu un zâmbet identic cu al ei de mai devreme.

– Păi… cred că datoria mea de bărbat este să încep eu.

Acum râse ea, provocator.

– Ai uitat, amice? Vorbești cu mine! Fraternitate… egalitate… și toate porcăriile alea franțuzești! Nu mă scoate de lașă!

„Deși sunt.”

– Bine atunci, ia-mi greutatea de pe umeri! Zi tu prima!

El râdea, dar tensiunea se simțea în fiecare sunet.

Alesia ridică ochii spre el. Călin nu văzu altceva decât teamă, o teamă enormă. Ochii îi străluceau de parcă ar fost pe punctul de a plânge.

– Scumpa mea… începu el, vrând să facă așa cum era corect, să n-o mai chinuie, dar Alesia se hotărâse deja să vorbească, așa că spuse în același timp cu el:

– Mă bucur să fiu aici, cu tine.

Iar el se opri. Era prima dată când ea spunea ceva, făcea o afirmație clară, cât de mică. El mai trimisese săgeți și altă dată, fiecare apelativ de alint era un mod de a-i spune cât îi era de dragă, dar ea niciodată nu pusese nimic în cuvinte.

– Un început liniștit și cuminte… așa ca tine… spuse într-un final.

– Dacă nu e bine, fii tu năvalnic și incisiv, cum îți stă în fire.

Percepuse replica lui ca pe o critică, nu ca pe un alint, așa cum dorise el să fie, și se închisese înapoi în ea, ferecase la loc zidurile pe care le ridica în fața tuturor.

– Năvalnic și incisiv am tot fost. Începe să-mi placă mai mult liniștit și cuminte… Dar, ca să nu mă dezmint… Eu aș fi spus: în sfârșit aici, cu tine!

Nu obținu efectul dorit nici acum.

– Am stricat tot, nu-i așa?

– La ce te referi?

– Alesia… eu sunt obișnuit să vrăjesc, să zăpăcesc… eu nu… of! Ai răbdare cu mine, mă dau eu pe brazdă cumva! Tocmai de aia nici nu știu ce să spun! Dacă ar fi oricine altcineva în locul tău…

– Ce-ai face atunci? Ce-ai spune?

– Texte. Nu mă pune să fac asta.

– De ce?

– Pentru că tu nu ești femeia cu care să fac ce fac eu de obicei.

– Poate că aici te înșeli.

– Nu spune asta.

– Cât de dezamăgit ai fi dacă ai afla că nu sunt cu nimic mai diferită decât restul femeilor din lume? Că până acum ți-am arătat doar ceea ce am crezut eu că vrei să vezi? Că sunt la fel de slabă, la fel de sentimentală, că pic exact în aceleași capcane și vreau exact aceleași lucruri, că…

– Nu, draga mea. Nu vrei aceleași lucruri. Tu n-ai vrut niciodată să mă schimbi.

Ea nu răspunse. Doar îl privi înapoi, cu aceeași reținere în ochi.

– De ce ți-e teamă, Alesia? De mine?

– Nu. De ce să-mi fie teamă de tine?

– Nu știu. Nu mai știu ce să cred. Doar că… asta văd acum în ochii tăi. Teamă.

– Îl cunosc pe Călin cel năvalnic și nesăbuit. Îl cunosc și pe Călin cel dur, cel incisiv. Îl mai știu și pe Călin cel superficial și lipsit de empatie. Cu toți știu exact, după atâta timp, cum să mă descurc. Însă cu tine, cel de acum, nu.

– Surprinzător… având în vedere că eu, cel de acum, sunt creația ta.

Din nou, reușise să o uluiască.

– M-ai schimbat, Alesia, fără să urmărești și fără să știi. M-ai coborât în cea mai neagră groapă și m-am văzut nevoit să mușc cu dinții din mine ca să ies de acolo. Iar eu în tot acest timp am avut convingerea că nu o cunoșteam pe Alesia, ci doar imaginea asta atât de cosmetizată pe care mi-o tot arăți. Dar am reușit să ajung la suprafață. Și știi care a fost gândul care m-a susținut în tot acest timp?

– Nu… eu…

– Că dacă am să reușesc, premiul meu va fi că mă vei lăsa să te cunosc… așa cum ești tu. Că vei avea suficientă încredere în mine încât să-mi permiți asta, să vezi că… n-ai de ce să-ți fie teamă. Nu de mine.

– Dar nu sunt cu nimic mai bună decât alții! Sau, în fine, decât altele! Tocmai asta încerc să-ți spun!

– De ce nu vrei să mă lași pe mine să decid asta?

– Vreau! Vreau!

Ochii lui se aprinseră și redeveni Călin cel năvalnic. Dar înainte să-i șoptească vorbele care îl ardeau, ea i le ferecă înapoi cu replica:

– Numai că nu pot!

– Nu asta… gemu. Spune-mi orice, orice, fetița mea scumpă, numai asta nu…

– Pentru că dacă tu…

N-o mai lăsă să termine.

– De ce, Alesia? Pentru că lucrăm împreună?

– Ceee??? NU! Astea-s regulile tale!

– Nu-s regulile mele! Sunt ale șefului!

– Șefii se pot schimba.

– Alesia, ce încerci să sugerezi? Toate la timpul lor. Eu…

– Odată cu locul de muncă. Al meu. Asta sugerez.

– A! Credeam că… unchiul meu… În fine… Nici măcar ce-ai zis tu! Nici cu asta nu sunt de acord! Nu este cazul să… Of! Femeie, mă zăpăcești de cap!

– Și cum e? Îți place?

– Nu.

– Ei bine, nici mie nu mi-a plăcut când ai făcut-o tu.

Se opriră amândoi și se priviră adânc în ochi.

– N-am făcut-o niciodată. Cu tine mi-am impus de la început să nu fac exact asta!

Ea tăcea și îl privea.

– Ba a fost un moment. Dacă tot m-ai transformat dintr-un pervers nenorocit într-un om sincer, care își taie singur creanga de sub picioare, măcar să te las să-ți admiri opera!

– ???

– La petrecerea aceea ciudată de ziua mea. Atunci am vrut să te zăpăcesc.

– Știam eu că a fost un test!

– Nu, Alesia, a fost o nenorocită de capcană, în care am picat singur! Și, auzi, pentru liniștea mea sufletească, ce-ai avut cu mine dimineață? De ce m-ai expediat așa repede? Unde greșisem?

– Nu greșisei! Făcusei totul perfect! Atât de perfect încât…

– Încât…

– Încât atunci când am dat cu fundul de pământ a durut ca naiba! A durut până în măduva oaselor!

Plângea.

Nu mai conta că erau într-un restaurant și lumea se uita la ei. Se ridică în picioare și se duse spre ea, o ridică de pe scaun și o înlănțui cu brațele, șoptind:

– Iartă-mă… Nu știu ce am făcut, dar orice ar fi fost, iartă-mă. Iartă-mă acum. Iartă-mă pentru toate momentele în care n-am știut ce să zic și cum să fac, în care am fost prea orb să văd sau să înțeleg. Iartă-mă pentru fiecare zi care a trecut fără să am mai multă grijă sau mai mult curaj, pentru clipele în care nu am știut că trebuie să fiu acolo, pentru că n-am fost în stare să previn și să repar… Iartă-mă…

Se ghemui la pieptul lui, tremurând, dar lacrimile se opriseră.

– Ai spus că vrei, dar nu poți. De ce nu poți? Alesia mea, nu-mi lua toate armele, lasă-mi măcar ceva! Zi-mi de ce nu poți, lasă-mă să știu cu ce mă lupt!

– Nu pot pentru că… atunci când ai să-ți dai seama că nu sunt cu nimic mai diferită… atunci eu… eu am să fiu… eu n-am să mai pot…

Se opri și trase aer în piept. Își luă inima în dinți și termină de vorbit:

– … să mă mai adun din bucăți.

Cuvintele ei îl năuciră. Chiar nu-și dădea seama că o iubea???

– Fetița mea dulce, șopti. Uită-te la mine.

Dădu din cap că „nu”. Îi cuprinse bărbia cu degetele și-i ridică fața spre el.

– Sunt un tip prea posesiv ca să las vreo bucățică pe dinafară. Am să le țin pe toate pentru mine…

– Sunt penibilă, nu?

– Alesia… femeie frumoasă și încăpățânată ce ești! Oricum ai fi, ești… ești în sfârșit aici, unde ți-e locul. În brațele mele.

Și o aduse din nou la pieptul lui. După care orice cuvinte deveniră inutile. Puteau dispărea toate vorbele din lume, pentru că nu mai aveau nevoie de ele. După ce urcară înapoi în mașină, Aleasi preluă inițiativa pentru prima dată de când se cunoșteau și își așeză mâna peste cea pe care el o ținea pe schimbătorul de viteze. Iar orele se scurseră în pace, în cadența respirațiilor lor liniștite.

* *

Poarta masivă de la intrare, aleea largă umbrită de brazi înalți, imaginea splendidă a hotelului sub razele piezișe ale soarelui după-amiezii, valetul care îi așteptă în fața scărilor și preluă de la Călin cheile mașinii, pe care merse apoi să o parcheze, felul cum îl salutau toți, zâmbetele largi care îi întâmpinară, totul părea desprins dintr-un film. Mai bine zis… zâmbetele largi care îl întâmpinară pe el. Ei nu părea să îi acorde careva vreo atenție deosebită. Nu avu nevoie de mai mult decât atât ca să realizeze de ce. Probabil adusese pe acolo atâtea femei, încât ea nu era decât una dintre multele care le trecuseră prin față angajaților, așa că niciunul nu catadicsea să o bage în seamă, pentru că, așa cum îi era lui în obicei, era de presupus că a doua oară nu aveau să o mai vadă alături de el. Se întrebă dacă toți acei oameni se înșelau sau nu… inclusiv de data asta.

Când intră în holul de la recepție, opulența și bogăția decorului o lăsară fără cuvinte. Se vedea de la o poștă că întregul aranjament era pus în scenă pentru o clientelă selectă și pretențioasă. Iar din fiecare colțișor urlau milioanele. Indiferent în ce monedă calculai, erau multe și cheltuite fără a se face rabat de la niciun moft. Simți iarăși, pentru prima dată după mult timp, diferența dintre lumile lor și se întrebă cum ar fi fost să trăiești o viață întreagă știind că ai o astfel de putere în spate. Apoi îi simți mâna cuprinzându-i-o pe a sa și toate gândurile acelea se șterseră de parcă nici n-ar fi existat.

Odată ajunși la recepție, fură întâmpinați cu aceeași atitudine serviabilă care pe ea o făcea oarecum să se rușineze. Nu era obișnuită ca oamenii să se încline așa la simpla pronunțare a unui nume sau doar pentru că ea pășise într-o cameră. Călin, însă, părea a nu da atenție unor astfel de detalii. Din nou gândul reveni: oare în ce fel fusese el obișnuit să trăiască, dacă ajunsese nici să nu mai observe astfel de gesturi de supunere?

– În ce cameră se cazează domnul de data asta? Ce aripă preferați? Cea dinspre grădina de trandafiri are acum un farmec aparte…

Călin obișnuia să aleagă unde avea să fie cazat după ce ajungea la hotel, după toanele de moment. Toți angajații de la recepție știau asta, așa că bărbatul nu se obosise să se uite în registrul cu rezervări.

– Apartamentul meu, răspunse el scurt.

– Unde? întrebă bărbatul, prins pe picior greșit, și scoase registrul.

Nu apucase să-l deschidă bine când Călin explică, pe un ton puțin nedumerit că era cazul să explice:

– Apartamentul unu.

Alesia nu înțelese expresia de surprindere care apăru pe fața recepționerului după ce el spusese asta.

– Aaa… da?

Și imediat:

– Da.

Toți angajații hotelului știau, de asemenea, că acela era apartamentul rezervat non-stop pentru el, că era mereu pregătit să îl primească, dar mai știau și că nu locuia acolo niciodată.

– Și doamna?

Iarăși, Alesiei întrebarea i se păru deplasată. Doar venise cu el! Apoi, însă, realiză că dacă nu s-ar fi gândit la tot ceea ce se gândea, probabil că aceeași întrebare nu i s-ar mai fi părut la fel de nelalocul ei.

„Acum i-acum…”, gândi Călin.

– Apartamentul unu, răspunse tot el.

Alesia tresări ușor, dar nu se opuse. Călin încercă să facă în așa fel încât să nu i se citească pe față sentimentul de victorie. Cumva, însă, avea impresia că nu-i prea reușise.

Recepționerul o privi pe Alesia cu o curiozitate pe care Călin o catalogă drept excesivă, după care repetă cu o voce moale:

– Aaa… daaa?

Abia atunci se întoarse Alesia către Călin, mirată de reacția bărbatului. El îi zâmbi, fără însă a-i da nici măcar un indiciu de unde provenea atitudinea individului. Apoi Călin îi trânti recepționerului o privire ucigătoare. Imediat omul își îndesă privirea în tejghea și depuse pe luciul acesteia două carduri de acces. În timp ce Călin le lua cu un gest în care ea putu citi iritarea, avu pentru prima dată parte de atitudinea cu care fusese întâmpinat el. Recepționerul ridică ochii spre ea, zâmbi larg și-i spuse:

– Ne bucurăm să vă avem ca oaspete! Oricând, orice ați avea nevoie, vă rog să îmi solicitați concursul. Va fi o plăcere și o bucurie să vă stau la dispoziție!

– Mulțumesc, reuși să spună pe un ton egal și politicos, care să nu-i trădeze fâstâceala.

Călin, în schimb, îi aruncă bărbatului o privire în care totul spunea „așa se face, cretinule!”. Sub privirea aceea, omul lăsă din nou ochii în jos. Iarăși, lui Călin păru să nu-i mai pese.

– Dragii mei, iată-vă în sfârșit ajunși!

Ei, și dacă până atunci le fusese tuturor indiferentă, după ce le ieși Clody în întâmpinare, după ce, în plus, o mai și îmbrățișă călduros și îi spuse „draga mea, începuse să-mi fie teamă că n-am să te mai am niciodată musafir! Nu ai idee ce fericită mă faceți că ați venit… amândoi!”, simți pe ceafă, pe brațe, pe șira spinării, pe tot corpul, privirile angajaților care roiau în holul hotelului. Mai sesiză și căutăturile întrebătoare pe care și le aruncau, iar o femeie îmbrăcată la patru ace, într-un deux pieces de o eleganță atent studiată ca să nu pară nici prea protocolară, nici prea degajată, chiar mimă în direcția recepționerului: „ea cine e?”.

„Nu știu”, răspunse omul din priviri, așa că femeia făcu o grimasă de nemulțumire, păru să ezite doar o secundă, după care se hotărî și se îndreptă spre ei:

– Bună ziua și bine ați revenit la noi! Domnule Dimaru, chiar ne întrebam când vă vom avea alături vara aceasta!

Călin zâmbi scurt și spuse doar:

– Salut, Ilona.

După care femeia se întoarse spre ea, cu o efuziune de zâmbete și drăgălășenie:

– Eu sunt Ilona, hostess-ul dumneavoastră. Permiteți-mi să vă urez bun venit la noi! Eu vă voi sta la dispoziție douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Orice veți dori, orice veți avea nevoie, eu sunt cea care se va asigura că totul va fi așa cum veți dori. Mă puteți căuta la orice oră.

Clody stătea și privea, fără a spune nimic. Alesiei i se păru că pe buzele lui Călin fluturase pentru o secundă un zâmbet amuzat.

– Da… mulțumesc, îi răspunse femeii.

După care întinse mâna spre ea și se prezentă simplu:

– Alesia. Îmi pare bine.

Femeia avu o ușoară tresărire de uimire, pe care și-o reprimă imediat. Tot la fel de repede, înainte de a-i strânge mâna, se uită în jur, ca pentru a verifica ceva. Apoi începu să turuie către ea:

– Piscina a fost pregătită, alături de sauna și jacuzzi-ul dumneavoastră. De asemenea, mi-am permis să vă pregătesc separeul albastru, din restaurantul din aripa pentru familie, întrucât acolo avem niște aranjamente florale de-a dreptul pitorești și cred că vă va plăcea atmosfera pe care o imprimă locului. De asemenea, am creat o deviație privată de traseu care duce în grădina de trandafiri și, dacă tot a fost posibil, încă una spre traseele montane. Șoferul nostru vă stă la dispoziție la orice oră și, bineînțeles, dacă doriți orice serviciu din centrul spa, este suficient să ne anunțați cu doar zece minute înainte. Deși părem a fi izolați în micul nostru colț de Rai, Clujul e doar la o oră distanță, astfel încât, dacă doriți să faceți vreo rezervare la vreun club ori la vreo manifestare culturală… vă mărturisesc un secret: până acum n-am contabilizat niciun eșec, oricât de târziu aș fi fost anunțată.

– Bine, Ilona, mulțumim, o opri Călin.

Sesizase că Alesia o privea zăpăcită, fără să își poată compune o reacție corespunzătoare, așa că îi sărise în ajutor.

– Nu aveți pentru ce! Dacă îmi permiteți să vă conduc către apartamentul dumneavoastră, atunci…

– Eu propun să mergeți să mâncați ceva înainte. I-am spus bucătarului să îți facă prăjitura aceea cu brânză și afine care îți place ție, Călin, interveni Clody. Preferințele tale încă nu le cunosc, Alesia, dar sper să remediem asta cât mai repede.

– Ăăă… da…

Urmă o privire pierdută către el. Cumva lumea se mai așeză puțin în matca ei când el îi zâmbi tandru.

– În cazul ăsta, merg să mă asigur că bagajele dumneavoastră sunt desfăcute corespunzător și vă aștept cu orice solicitări sau sugestii ați avea pentru mine. Aveți aici cartea mea de vizită, încheie femeia pe nume Ilona și îi întinse bucățica de hârtie plasticată Alesiei.

Ea o luă și mulțumi, dar când femeia plecă în sfârșit, se trezi că răsufla ușurată.

– Încearcă să o înțelegi pe Ilona, îi spuse Călin vizibil amuzat. Când lui Clody i-a venit ideea cu apartamentul ăsta, a ales cea mai bună hostess a ei și a promovat-o să se ocupe de cel mai de lux pachet de servicii oferit de hotel. Din cauza mea, însă, până astăzi n-a prea avut ocazia să își pună în valoare talentele. Acum cred că e doar bucuroasă că o poată face în sfârșit.

– Ăăă… de ce?

Clody zâmbi cu subânțeles.

– Hai să spunem că ești primul oaspete oficial al apartamentului unu, îi răspunse ea.

– Nu înțeleg… de ce?

– Pentru că mi-a plăcut atât de mult ce a ieșit, încât l-am rezervat pentru mine, recunoscu Călin.

– În cazul ăsta… se pare că sunt al doilea oaspete.

– Nu chiar… Vezi tu… am dormit acolo o singură noapte. Dacă a dormi înseamnă să te foiești fără sens între cearșafuri…

Iar cu asta o zăpăci de tot de cap. Intuia că era mai mult în spatele cuvintelor, vedea asta în ochii lui și ai mătușii sale, dar nu avu curajul să mai insiste cu întrebările. Clody o salvă propunând:

– Haideți, pentru început, în grădina restaurantului de zi. V-am pregătit o masă acolo.

Călin o luă din nou de mână și ea îl urmă parcă plutind. Clădirea era imensă, așa cum anunța încă de la exterior. Între diversele săli și separeuri putu observa colțuri amenajate intim și primitor, unde lumina cădea indirect printr-un efect care implica plante de decor, mobilier și, pe alocuri, vitralii de o frumusețe izbitoare. Atmosfera din interior te lua parcă în brațe și te purta într-o altă dimensiune, scăldată în eleganță și bun gust.

– Înțeleg acum de ce acesta este locul tău de refugiu. E suficient să ajungi aici și deja intri în altă lume, îi spuse încet.

– Înseamnă că am șanse să-mi îndeplinesc scopul. Nu vreau să se mai întâmple ce-ai pățit ieri. Niciodată.

Deși Clody mergea alături de ei, avu delicatețea să nu întrebe ce se întâmplase, iar Alesia îi fu recunoscătoare. Asta dacă nu cumva știa deja, pentru că îi povestise el… Descoperi, spre surprinderea ei, că nu-i păsa. Nu-i mai păsa de nimic, decât de faptul că era alături de el și asta făcea ca totul să fie perfect.

Clody doar îi conduse până la masă, după care se retrase și îi lăsă singuri. Femeia aceea, Ilona, avusese dreptate când afirmase că se aflau într-un colț de Rai. Căci dacă Raiul arăta cumva, cu siguranță era ceva apropiat de grădina restaurantului de zi. Practic, era o pădure umanizată și remodelată folosind frumusețea sălbăticiei din jur, cu flori care te întâmpinau la tot pasul, o pajiște alpină moale și grasă, copaci între care te puteai ascunde și mesele atât de răsfirate, încât nici nu îți dădeai seama că mai erau și alți oameni în jur.

Fusese în atâtea locuri și văzuse atâtea în viață, dar acum se simțea ca o țărăncuță picată din Lună, care habar nu avea cum ar fi trebuit să se comporte sau ce ar fi fost oportun să spună.

– Ce-i, Alesia?

Și, bineînțeles, el observase! Of!

– Cum de reușești, de fiecare dată când vii aici, să stai o perioadă, după care să te rupi și să te întorci la orașul agitat în care locuim? Mă gândeam adineaori că hostess-ul nostru avea dreptate. Chiar parcă am fi într-un colț de Rai.

– Vrei să rămâi aici?

– De ce, Clody face angajări?

Călin râse.

– Și pe mine cui mă lași?

Întrebarea o luă complet pe nepregătite. El râse din nou.

– Vezi tu, nu cer decât să întorci gestul. Când unchiul meu m-a chemat la București, eu am refuzat să plec fără tine.

Zbang! Dacă i-ar fi căzut tot cerul în cap în chiar secunda aceea, tot n-ar fi amețit-o la fel de tare ca dezvăluirea care tocmai i se făcuse.

– Ce… ce-ai spus?

– Că dacă mă lăsa să te iau cu mine, aș fi plecat.

– Vrei să spui că din cauza mea…

– Nu „din cauza”. Vreau să spun că în lipsa ta n-ar fi fost nimic atât de important încât să mă rețină în Iași.

Deși o mie de cuvinte i se zbăteau pe buze, niciunul nu vru să fie rostit. Îl privea fix, încă sortând între reacții și sentimente.

– Ce nu-i cum trebuie, păpușă?

Ea zâmbi fâstâcită.

– Tocmai asta e… totul e perfect…

– Atunci… de ce mă privești așa?

Alesia făcu o grimasă și apoi decise să dea lucrurile pe față:

– Călin Dimaru, ce mă enervezi! Tu nu te-ai simțit niciodată în viața ta inhibat? Și nu mai râde așa!

– Dar ești atât de dulce!

– Și nu mai încerca nici să mă duci cu vorba!

– Nu mai încerc asta de mult.

Redevenise serios. Doar o secundă, pentru că imediat reîncepu să râdă.

– Dacă mi-ar fi spus cineva la câteva luni după ce te-am cunoscut că am să ajung să te văd inhibată într-o bună zi, numai și pentru propria mea satisfacție și aș fi dat bani grei ca să mi se spună cum anume s-ar fi putut realiza asta!

– Iar acum, când tu ești cauza, probabil te simți fantastic, nu? Și-ți place să mă tachinezi!

Călin nu mai râse. În schimb, îi luă o mână și o strânse ușor.

– Alesia, uită-te atent la mine.

Făcu exact asta.

– Sunt eu. Eu, cel pe care-l cunoști. Și tu. Cu mine. Dar noi suntem aceiași. Iar eu nu vreau să te inhib. Din contra, vreau să aflu în sfârșit exact cum ești tu. Vreau să-ți rup măștile pe care le porți mereu și să le arunc undeva departe, unde să nu le mai poți găsi, și să te văd dezgolită de ele, pe tine cea din interior, așa cum n-a avut nimeni privilegiul să te vadă până acum.

Începu să tremure încet. Când îi vorbea așa… „Dumnezeule”, realiză, „aș fi în stare să fac orice pentru omul ăsta! Orice!”. Nu fu capabilă să vorbească, dar în schimb zâmbi. Iar când o făcu, fu ca și când un soare superb îi răsări în ochi, pe buze, în toate trăsăturile. Călin o privi fascinat și nu mai vru să ascundă ce simțea:

– Ei bine, când îmi zâmbești așa, realizez că aș fi în stare să fac orice mi-ai cere.

După care adăugă repede, ca să nu piardă momentul:

– Acum, în secunda asta! Zi-mi exact ce ai gândit! Am văzut-o în ochii tăi! Ce înseamnă ce am văzut eu?

– Că înainte să vorbești tu…

– Da?

Trase aer în piept și făcu și ea prima mărturisire a ceea ce îi bântuia sufletul de atâția ani:

– Gândeam exact același lucru.

Rămase perplex, privind-o. Trecu mai bine de un minut până își găsi cuvintele:

– Spuneai că suntem într-un colț de Rai?

– Îhm…

– Ei bine, eu am acum și starea de spirit care să se asorteze cu peisajul.

– Adică?

– Păi… ce ni se promite dacă ajungem în Rai?

– ???

– Fericirea.

După care, când veni chelnerul cu platourile, Alesia nu mai simți gustul mâncării. Nici măcar a lăudatei prăjituri cu brânză și afine.

* *

Era conștientă spre ce se îndreptau. Aveau să locuiască împreună, iar asta spunea suficient. Și după aceea? Mergea alături de el, cu mâna într-a lui, pășind pe covorul moale care îmbrăca coridorul lung… și întrebarea o bântuia: ce se va petrece după aceea? Faptul că el era șarmant și găsise cuvintele perfecte ca să o farmece nu era o surpriză, însă totul părea prea frumos ca să fie adevărat și îi era teamă că avea să se spulbere ca orice vis frumos, la un moment dat. Călin nu era omul pe care să-l întemnițezi lângă o singură femeie și, oricum, nu credea că ar fi putut fi ea aceea, că avea ceea ce era necesar ca să reușească. Ea nu putea decât să îl iubească… și atât. Nu i-o va spune, însă. Va evita să o spună și acum, și oricând altă dată. Acelea erau cuvinte prea puternice. Nu va strica totul punând presiune pe el.

Putea spera, desigur, iar când o privea așa, părea atât de ușor să spere, dar îi era teamă să gândească în ani… Nici măcar în luni… Așa că prefera să calculeze viitorul în zile. Cele mai frumoase câteva zile din viața ei. Le va savura așa cum savurezi orice lucru care ți se poate întâmpla o singură dată în viață și nu e sortit să dureze mult. Își dădu seama că de aceea preferase să nu le mărturisească părinților ei adevărul despre escapada lor. Era ceva ce avea să păstreze în ea și pentru ea.

Conștientizase acut toate acele gânduri după ce ajunseseră la hotel. Lumea lui era complet diferită de a ei. Cercurile în care era obișnuit să se învârtă, puterea reală, dată de oamenii pe care îi avea în spate și banii familiei, servilismul celor din jur, pe care îl accepta cu nonșalanță. Pe lângă el, ea fusese privită doar ca distracția din săptămâna aceea. Trebuise să intervină el ca să fie tratată cum se cuvenea. Însă ea nu își făcea iluzii. Nu avea să audă niciodată de la el „te iubesc” sau „vreau să fii mama copiilor mei”. În cel mai bun caz, tot ce avea să obțină aveau să fie câteva zile, poate săptămâni, în care avea s-o facă să plutească și s-o trateze ca pe o prințesă. Apoi…

Da, femeile ca Raluca se asortau cu lumea lui, la fel ca unele dintre femeile alături de care îl văzuse de-a lungul timpului. Femei din aceeași clasă socială, cu aceleași obișnuințe, care astăzi, dacă ar fi fost în locul ei, s-ar fi simțit ca peștele în apă și n-ar fi fost nevoite să recunoască faptul că erau inhibate.

Însă în acel moment nu conta că avea să îl iubească toată viața și că el, probabil, va trece peste mirajul provocat de persoana ei după ce vor ajunge la final zilele pe care aveau să le petreacă împreună. Se va pierde acum pentru întreaga viață… În brațele singurului bărbat care contase cu adevărat vreodată, căruia avea să îi dea totul, să îi arate totul, chiar dacă el nu va avea nevoie de ce îi va da ea decât pentru puțin timp. Nu îndrăznea să spere la mai mult. Se pregătea pentru impactul cu durerea de după… Dar până atunci, va aduna amintiri care să îi ajungă o viață întreagă…

* *

Era atât de frumos să iubești! De ce oare fugise de asta toată viața? Iar ea era atât de diferită de femeile cu care era el obișnuit să își petreacă timpul!… Ea îi arăta că se putea și altfel, că putea avea încredere în dragoste și în viitor, că se putea oferi pe sine pentru totdeauna și să nu îi pară rău. Aștepta totul, dorea totul.

Vedea anii trecând, o vedea pe ea alături de el și pe ei doi împreună, dărâmând orice obstacole li s-ar fi ivit în față. Vedea în ochii ei stabilitatea și siguranța, respectul de sine și demnitatea de a afirma bucuria și plăcerea de a trăi alături de cea care îl completa și îl împăca cu el însuși. Pășea alături de cea care, din prima zi, îi oferise încrederea ei necondiționată, iar acum, după ce o convinsese că era demn de ea, că putea fi mai mult decât fusese el vreodată în lipsa ei, redobândise puterea de a visa și de a avea încredere.

* *

Ușa se deschise. Lui Călin i se păru că trecură secole până când Alesia păși înăuntru. Iar ea…

Încă de la prima privire aruncată asupra camerei de la intrare rămase incapabilă să se mai miște. Era de parcă atunci când îi descrisese cum i-ar plăcea să fie acel apartament, Călin reușise să intre în mintea ei și să vadă realmente imaginile. Erau toate acolo: covorul gros, moale, pernele sângerii, plasma imensă, inclusiv colțișorul acela intim, cu fotoliul comod și lampa pentru citit. Ușile de sticlă care dădeau spre terasă, piscina imensă, atât de mare încât o putea vedea chiar de unde se afla ea, ceva mai în spate un jacuzzi în aer liber, undeva în lateral foișorul…

– Călin… Ce-i asta?…

Abia atunci lăsă el toate măștile să cadă. Își privi femeia vieții în ochi cu toată iubirea de care avea vreodată să fie în stare. O privi cu eternitate, cu infinit, fără limită, în neștire.

– Acum înțelegi de ce nu am putut să locuiesc aici singur? De ce nu am fost în stare să accept ca altcineva să își poarte pașii în locul în care te vedeam pe tine în fiecare colțișor?

Forța pasiunii lui o lovi cu atâta putere, încât o făcu să simtă că toată dragostea din ea era doar un bob de mazăre pe lângă ceea ce simțea el. Tot ce gândise în timp ce se îndreptau către apartament păru atât de departe, atât de ireal. Cum de putuse să sufere atâția ani fără să realizeze că îl avusese mereu acolo?

– De ce… niciodată… nimic… n-ai zis nimic?…

Simțea zbaterea din interior. Nu mai avea de ce să se mai ascundă. O lăsă să iasă la lumină. Acum tremura toată și el vedea. Lăsă și prea-plinul din sufletul ei să o inunde și pentru prima dată de când îl cunoștea nu i se mai opuse, ci primi cu bucurie sentimentul de adorație, de infinită supunere. Lacrimile apărură, odată cu un zâmbet năucitor, de fericire pură.

Nu își imaginase că putea fi mai frumoasă decât o văzuse până atunci. Și totuși acum îl înrobi, îl subjugă, îl lăsă fără vlagă cu un singur zâmbet.

– Călin Dimaru…

– Da, sufletul meu.

– Ți-a leșinat vreodată o femeie în brațe?

– Asta nu. Adică… până la tine, ieri.

– Atunci pregătește-te. Cred că am să fiu prima… pentru a doua oară…

Nu apucă să se pregătească prea mult. I se aruncă în brațe. O prinse și o ridică de la pământ, strângând-o tare, pe cât de tare avu curajul ca să n-o doară, șoptind în neștire:

– A mea… a mea… în sfârșit a mea…

– Tremuri… murmură ea agățându-se de el.

O puse jos. Într-adevăr, tremura. Îi cuprinse fața în palme și o sorbi din priviri.

– Atât de frumoasă, încât mă năucești…

– Nu… strânge-mă… nu-mi da drumul… nu-mi mai da drumul…

Nu știa cât timp trecuse până când avură puterea să se desprindă unul de celălalt. Chiar și așa, continuară să se privească, apoi o lipi din nou de el, privind-o mereu, de parcă i s-ar fi permis asta pentru prima dată, de parcă până atunci ar fi văzut-o mereu ca prin ceață.

Alesia își descleștă degetele din materialul care îi îmbrăca lui pieptul, le ridică încet și îl mângâie ușor pe frunte, pe obraji, pe buze… din nou pe buze… iar el zâmbi sub mângâierea ei, simțind camera cum se învârtea cu ei amândoi, timpul oprindu-se în loc.

– Se poate să doară fericirea, Călin?

– Nu, scumpa mea, de azi înainte nu vreau să te mai doară nimic… Și mai vreau ceva… vreau să îmi spui despre tot ce te-a făcut vreodată să suferi… și să mă lași să pun un zâmbet în locul fiecărei lacrimi, să șterg durerea, s-o șterg până nu mai rămâne nici măcar amintirea…

Ea zâmbi din nou, el îi răspunse, ea râse, el la fel.

– Vino, spuse și o luă de mână, hai să-ți mai arăt!

Apoi, ca un copil fericit că se poate lăuda cu jucăria favorită, o conduse către dormitor.

Patul îi tăie răsuflarea, nu numai pentru că era absolut imens, ci pentru că o făcu să își imagineze… iar acum își putea imagina în voie…

Călin începu să îi arate… suporții pentru lumânări și bețișoare parfumate, draperiile grele, care închideau lumea pe dinafară, difuzoarele micuțe, așezate în locuri ascunse, apoi luă o telecomandă de pe una dintre noptiere și, la o simplă apăsare de buton, camera se schimbă într-o feerie de culori și lumină, dezvăluind faptul că pereții erau placați cu panouri false, de după care se iviră coloane de sticlă, iluminate de mici leduri din interior, în nuanțe schimbătoare, de la auriu și galben, spre roz, portocaliu și roșu sângeriu.

– Acum imaginează-ți-le cu lumânările aprinse…

Dădu din cap, fermecată.

Înaintară spre baie unde…

– De unde știai?…

– Ce anume?

– Produsele de îngrijire corporală… sunt marca mea!

El răse încântat.

– Aroma lor îmi e atât de cunoscută, încât a ajuns să facă parte din mine.

– Da știu că ai pus-o pe Clody la treabă până am ajuns noi!

Se priviră câteva secunde în tăcere.

– Alesia… sper să nu ți se pară totul ca un indiciu a vreunei obsesii nesănătoase… adică…

Ea zâmbi. Dulce.

– Adică, la naiba, ba m-ai obsedat! În fiecare clipă a fiecărei zile! De prima dată când am vrut să te sărut, acolo, pe plajă, în ploaie.

– Nu… nu poate fi adevărat… în tot acest timp… trei ani… eu… oh, Dumnezeule!

O cuprinse iarăși cu brațele. Se ghemui lângă el, scâncind.

Apoi ochii îi căzură asupra căzii imense și își aduse aminte: „Din totdeauna mi-am dorit să fac dragoste într-o cadă ca aia”. Călin îi urmări privirea și râse încet, ghicindu-i gândurile. Întoarse ochii spre el. Și aproape săriră unul pe celălalt. Același fior îi cuprinse pe amândoi în același timp, aceeași căldură fierbinte le inundă corpurile, aceeași privire sălbatică le apăru în ochi. El respiră șuierat. Ea icni.

Și atunci se petrecu cu ea ceva ciudat. Fu cuprinsă de o emoție pe care nu o mai simțise niciodată. Se îndreptau, cu pași mici dar siguri, spre momentul în care avea, în sfârșit, să îl cunoască așa cum își dorise din prima clipă în care îl privise în ochi. Numai ideea că în curând avea să facă dragoste cu el o ameți și… avu impulsul să fugă. Dacă avea să-l dezamăgească? La câte femei îi trecuseră lui prin brațe, nu se putea ca ce știa ea să facă să-i fie de ajuns! Ce visa el să-i facă, când o privea așa? Cum se aștepta el să fie acel moment? Ar fi trebuit să fie senzuală… sau curajoasă? Tandră sau directă? Să roage sau să preia controlul? Ce fel de femei îi plăceau lui? De unde să înceapă? Ce să spună? Nici când făcuse dragoste pentru prima dată nu avusese nodul acela în gât. Uitase și cum se făcea, după atâta timp. Uitase până și ce dorise să-i facă lui din totdeauna, după sute și sute de vise. Și se trezi reacționând într-un mod care o surprinse până și pe ea. Începu să vorbească, mult și repede:

– E absolut magnific! Egoistule, puteai să faci cumva și să nu blochezi o frumusețe din asta de apartament doar pentru capriciile tale!

– Nu a fost un capriciu, Alesia. Ți-am mai spus, pur și simplu mă oripila gândul că o altă femeie va locui în apartamentul ăsta, atât de îmbibat de prezența ta…

– Clody… acum îmi dau seama că ea probabil știe că tu…

Nu știu cum să spună. „Simți asta pentru mine”?… „Mă dorești”?… „Mă vrei pentru tine”?… Așa că evită să mai spună orice și, ca să nu se vadă cât era de încurcată și de emoționată, începu să închidă și să deschidă sertare, ca și când ar fi fost mânată de curiozitate. Când, de fapt, singurul lucru de care era curioasă era să-i simtă corpul gol lipit de al ei. Intră înapoi în dormitor și identifică locul unde angajații hotelului îi puseseră lucrurile după ce îi desfăcuseră bagajele, vorbind întruna.

– Să nu-mi spui că i-ai zis și unchiului tău!

– Nu. Nu! Încă mai cred că am făcut bine că am așteptat până să-i trânesc o astfel de veste în cap!

– Mda… Familia Dimaru și regulile ei!

– Alesia, regula aceea a fost creată special pentru mine. Am scrântit-o odată, rău de tot.

– Îhm…

Vedea întrebarea din ochii lui: „de ce te tot agiți așa? de ce nu ai rămas în brațele mele?”, dar era prea emoționată ca să se poată opri. Se înecase cu adrenalină și făcea toate acele gesturi neutre, deși întregul ei corp tânjea… tânjea dureros… Ar fi vrut ca el să o oprească din agitație, să vină să o înlănțuie cu brațele, să nu o mai lase să scape, să facă un gest brusc prin care să îndepărteze toată tensiunea…

– Și Clody? Ei de ce i-ai spus? Adică, nu mă înțelege greșit… adică… te înțeleg, și eu am simțit nevoia să vorbesc cu cineva…

Se opri, brusc.

– Irelevant.

El râse.

– De ce? Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre nevoile tale… de dinainte. Să facem așa… un inventar… să vedem ce a rămas nesatisfăcut până acum…

Râse și ea, cu un râs strident, spart și metalic. După care iar începu să vorbească:

– Serios, în Clody de ce ai avut încredere? Cine mai știe?

– Nu am avut încredere în nimeni. Clody s-a prins singură. Când te-a văzut în brațele mele, la nunta Dianei, după ce ai avut neverosimila îndrăzneală să vii să mă inviți la dans. Nu ți-am zis până acum dar… de ceva timp, atunci, îmi tot adunam curajul să vin s-o fac eu…

– Mda… am fost puțin exagerată… numai că… te chinuiai acolo, între…

Vocea i se opri cu un hârâit. Își adusese aminte de Raluca. Încă o durea, chiar și după câte aflase despre ei doi… culmea, încă mai durea…

– A fost singurul lucru care a contat în seara aceea. Dansul cu tine. Asta și… a, da!… faptul că a trebuit să strâng din dinți ca să nu-i boțesc fața lui Marcu!

– Lasă, că te-a ținut ea ocupat!

Îngheță. Expresia de pe fața lui era de nedescris. Mamă! Ce gafase!

– Ce vrei să spui?

Era atâta durere în vocea lui!

– Nimic, Călin…

– Nu fă asta! Nu mă minți în față!

El încercă imediat să se potolească, dar nu prea îi ieși. Alesia habar nu avea cum să repare greșeala, iar asta îi accentuă și mai tare emoțiile, prin urmare vorbi din nou fără să gândească:

– Păi… nu-ți fac nici un reproș! Ce drept am eu să-ți reproșez ceva?

– Toate drepturile din lume! Femeie, ce vrei să spui prin faptul că m-a ținut ea ocupat? Tu chiar crezi că mai conta atunci altcineva în afară de tine?!! Tu erai în toată ființa mea!

– Da, mai puțin…

De data asta se cenzură înainte să mai spună o altă inepție. Numai că deja era prea târziu.

– Mai puțin?…

– Călin, ce mai contează?

El se apropie de ea și își așeză amândouă mâinile pe umerii ei, forțând-o astfel să nu se mai agite și să rămână lângă el.

– Contează, Alesia, pentru că… plângi.

Plângea?

Plângea!

Plângea și nici măcar nu-și dăduse seama! Lacrimile curgeau întruna. De ce nu le putea opri, acum că își dăduse seama ce se întâmpla?

Pentru că duruse atât de al naibii de tare! Pentru că, aducându-și aminte, durerea revenea de parcă s-ar fi întâmplat ieri!

– Pentru că încă sunt geloasă pe ea pentru toate nopțile în care mi te-am imaginat în brațele ei! Dar pentru noaptea aia în mod deosebit!!

– Alesia…. începu el, pe un ton înăbușit, chinuit… de unde știi tu ce am făcut eu în noaptea aia?

Apoi, după câteva secunde de pauză, înainte ca ea să apuce să răspundă orice:

– Lasă-mă să ghicesc… Probabil Raluca s-a lăudat la Diana, iar Diana, bucuroasă și sperând în nu știu ce împăcare ca-n filme între mine și Raluca, nu și-a putut ține gura aia mare a ei, în care odată și odată tot am să-i îndes ceva, să-i rămână în gât pe vecie!

– Nu, Călin, gemu Alesia, filiera a fost mult mai directă…

– Nu înțeleg… cum?

– Ieșisem să iau o gură de aer. După dansul acela cu tine, simțeam cum se învârtea lumea… haotic.

După care începu să plângă cu sughițuri.

– Crede-mă, dacă aș fi putut alege să nu aud, aș fi fugit exact în direcția opusă!

Înlemni, cu ochii aruncând văpăi. Își aduse aminte instantaneu discuția cu Raluca de pe terasa restaurantului unde își organizase Diana nunta, de parcă o purtase cu doar câteva secunde înainte. De la un capăt la altul, conversația aceea nu era doar vulgară, dar în contextul în care se afla, față în față cu femeia care îi arătase ce însemna iubirea curată, nealterată, părea de-a dreptul obscenă. Scrâșni din dinți de ciudă că Alesia fusese martoră la una dintre scenele pentru care el se detesta cel mai mult, la momentul în care fusese mai laș ca niciodată, mai slab decât s-ar fi putut vreodată ierta pe sine că fusese.

– Oh, Dumnezeule… șopti. Scumpa mea… Aceea a fost ultima noapte în care am mai suportat-o lângă mine… A fost urletul frustrării că nu te puteam avea pentru mine, groaza de a rămâne încă o noapte singur și întărtat până la durere, singurul mod în care am știut să mă opresc și să nu vin după tine, să te smulg din brațele lui Marcu, ale cărui mâini libidinoase mi le imaginam pipăindu-te în fiecare noapte, ale cărui buze grețoase le vedeam… uuuuhhhhh…. chiar și acum vreau să sparg ceva când mă gândesc!

– A FOST SINGURA DATĂ CÂND L-AM LĂSAT SĂ MĂ ATINGĂ! Ca să scap de imaginile obsesive cu tine și cu ea, împreună! Ca să mă răzbun pe mine, pe tine și pe întreaga lume! Și în timp ce o făceam, am vrut să mor în fiecare secundă, să mor și să uit de toate!

– Tu ce îmi spui acum? Că dacă…

– Că în seara aceea decisesem să accept inevitabilul, că nu doream pe nimeni altcineva decât pe tine. Aveam de gând să rup relația cu Dragoș imediat a doua zi! Până când am auzit…

Aproape urlă. Sunetul gutural care îi ieși din gât nu avea nimic omenesc.

– Nu, nu-mi spune că eu te-am împins în brațele lui! Lovește-mă cu orice, dar nu cu asta!

– Vroiam să-mi demonstrez că pot să fiu și cu altcineva decât cu cel pe care îl doream de fapt, dar care nu mă dorea pe mine, vroiam să cred în mirajul unei vieți fără tine…

– Nu te doream??!! Femeie, habar nu ai în ce hal mă adusesei! Nu știam cum să mă mai mișc pe lângă tine ca să nu simți… în timp ce dansam… să nu-ți dai seama că mă urcam pe pereți!!! Eram turbat!

– De ce nu m-ai atins? De ce n-ai făcut tu dragoste cu mine, atunci? De ce m-ai lăsat să plec cu el? De ce nu m-ai oprit??!!!

„Oprește-te, Alesia! Ce faci?!! De ce-i reproșezi lui?!!”, urlau gândurile ei în timp ce ea aproape țipa cuvintele.

– Pentru că nu mi-ai dat nici cel mai mic indiciu, nu aveam nicio speranță! Mi-era teamă să acționez și să mă trezesc respins, respins pentru totdeauna, îndepărtat…

– Cu Dragoș, N-AM FĂCUT DECÂT SĂ MĂ SIMT CA O PROSTIUATĂ!!! O nenorocită de prostituată, care în loc de bani cere să i se plătească cu uitare! Dar nu mi-am primit plata și n-am reușit decât să plâng… să plâng în neștire, să mi se facă greață de mine și să-mi imaginez cum făceai dragoste cu ea!! Iar el nici măcar nu și-a dat seama că, deși spuneam da, mă simțeam violată… Degeaba plângeam, degeaba imploram să pot leșina, să pot uita!!

Acum urlă:

– Și te-a lăsat să plângi??? Iar el… el… ÎL OMOR, ALESIA, ÎL CAUT ȘI ÎL OMOR!!!

– I-am spus… l-am convins… nu știa… Pentru că dacă el s-ar fi oprit, aș fi făcut o nebunie și aș fi venit la tine. Unde aș fi dat peste ea!!!

– Cu tine! În fiecare secundă cu tine! Te-am luat cu mine, atunci. Am închis ochii și… Și n-a funcționat! N-a mai funcționat nimic! Te-am căutat în neștire, femeie după femeie, până când m-am diluat, m-am dus până în iad și înapoi după tine!

– Dintre toate, asta a fost cel mai greu de acceptat, deși nu aveam niciun drept asupra ta…

– Ce, dragostea mea?

– Femeie… după femeie… după femeie…

– Dar m-am oprit, Alesia! TU m-ai oprit! După ce am ajuns la Berlin m-am oprit definitiv! Nu mai puteam să fiu cu altcineva! Fizic! Nu mai eram în stare! Parcă aș fi ținut în brațe cartoane, nu femei!

Șocul pe care i-l aplicase când îi spusese asta opri pentru câteva secunde sughițurile de plâns.

– Ce-ai spus?…

– De câteva luni încoace nu mai există alte femei! Eu nu le mai văd! Pentru mine n-a mai rămas decât una singură! TU!

Acum Alesia plângea încet, înăbușit, cu fața îngropată la pieptul lui.

– O vroiam moartă… cu ochii scoși și sângerând, calzi, în palma mea…

– Pe cine, Alesia?

– Pe Raluca.

Forța geloziei din ea, care concura îndeaproape cu a lui, îi aduse fiori reci pe șira spinării. Ce putere găsise acea femeie în ea încât să nu lase să se vadă nimic din ce o bântuise?? De unde atâta forță?

– Sufletul meu… nu mi-am dat seama de nimic… de nimic… Dacă aș fi știut!… Alesia mea dulce… iartă, iartă dacă poți, și am să le șterg pe toate…

– Nu am ce să iert, șopti ea înecat, încercând să-și ogoiască plânsul. Așa este… nu știai…

– De ce mi-ai refuzat fericirea atâta timp? Erai mereu atât de… detașată… Nu te-am înțeles…

– Ăsta era și scopul… Să nu vezi, să nu înțelegi.

– De ce? De ce, Dumnezeule mare???

– Pentru că altfel m-ai fi îndepărtat, la fel ca pe toate cele pe care le îndepărtasei până atunci. Ce eram eu pentru tine? Cu ce eram eu mai diferită? Aș fi ajuns o notă de subsol într-un dosar de personal, ca Irina, ori ca Monica. Iar dacă ar fi fost ceva ce m-ar fi distrus, mai mult decât ar fi făcut-o o mie de Raluca la un loc, ar fi fost să nu te mai am lângă mine deloc.

– Atunci demisia aceea cum naiba s-o mai interpretez?

– Am luptat, Călin, spuse ea cu o voce brusc obosită, atât de obosită încât fu mai ștearsă decât o șoaptă. Cât am avut putere în mine, am luptat să rup lanțurile. Dar tu ai fost mai puternic…

– De când?

– De când… ce?

– Când ai simțit pentru prima dată… lanțurile?

Ea râse amar.

– Ți-am zis că nu sunt cu nimic mai diferită decât altele…

– Vreau să știu, iubirea mea. Am nevoie să știu. De când?

– De când stăteam la tine în anticameră, în seara interviului, și ți-am auzit pentru prima dată vocea. Apoi, totul a fost… detaliu.

Mărturisirea o sleise de puteri. Spusese cuvintele cu rușine că nu fusese mai puternică.

– Dumnezeule mare!… Nu este posibil…

Apoi, cu viteza fulgerului, fiecare zi petrecută alături de ea începu să i se perinde prin fața ochilor. Mii de replici, mii de priviri, sute de gesturi… vedea o cu totul altă realitate decât crezuse că trăise… vălurile se sfâșiară, în sfârșit înțelese ce se aflase din totdeauna în spatele tăcerii ei, ce era locul acela din ea la care nu avusese acces până atunci, că ea de fapt acolo îl ascundea… pe el. În sfârșit înțelese totul și… o înțelese.

– Nopțile nesfârșite la birou…

– Pe cine să mai păcălesc acum?… Asta te ajuta să mă observi. Era modul meu de a fi aproape de tine…

– Tu îți puneai viața pe pauză în timp ce eu aplicam teste stupide și dădeam interviuri…

– Asta a fost doar inițial. Apoi, după ce m-ai promovat, aveai nevoie de mine. Iar asta mă făcea să mă simt mai puțin nesemnificativă.

– Devenisei deja, deși refuzam să recunosc, cel mai important lucru din viața mea… Deja mă înrobisei…

– Îmi era teamă să o las mai moale, să respir… Fiecare secundă departe de birou era o clipă în care aș fi putut pierde un moment cu tine…

– Obsesia ta de a refuza să pleci în concediu…

– Nu puteam… Fără tine, nimic nu era suportabil…

– Alesia, uită-te la mine.

– Nu pot.

– De ce?

– Pentru că mi-e teamă.

– De ce ți-e teamă?

– Că ai să vezi că fără tine nu pot exista și n-ai să ai puterea să mai rămâi puțin lângă mine…

– Ce tot spui acolo?!! aproape urlă și îi ridică fața spre el, hipnotizând-o cu o privire de om nebun.

– Tu… ești… tu… tu pleci… mereu… pleci…

– Eu, acela, nu mai exist. Eu, cel de acum, exist doar datorită ție. Iar fără tine, oricum nu aș mai vrea…

Apoi o lăsă să plângă, lacrimi de eliberare, de abandon, care o dezrobeau și o descătușau. O ținu într-o îmbrățișare de fier, simțindu-i fiecare respirație chinuită, până când pieptul începu să-i urce și să-i coboare într-o cadență lentă, iar fruntea încetă să-i mai ardă. După aceea îi cuprinse fața în palme, șterse cu gesturi lente lacrimile care încă îi mai străluceau pe obraz, o privi lung, zâmbi și spuse:

– Frumoasa mea.

Ea avu puterea să zâmbească și să redevină Alesia care îl surprindea mereu:

– Acum, în acest moment, chiar mă îndoiesc.

– Ți-am zis odată că a existat un singur principiu pe care l-am respectat și eu, în toată viața mea lipsită de orice noimă. Ți-am zis că niciodată nu am promis unei femei ceva ce am crezut că nu-i pot oferi.

– Mi-aduc aminte.

– Ei bine, ție îți jur că n-am să te mint niciodată.

Apoi zâmbi larg și repetă:

– Frumoasa mea.

Ochii lui străluceau de o dorință pe care nu o mai ascunse.

„Acum, dacă mă sărută… acum… dacă face dragoste cu mine… acest sărut va fi începutul…”, gândi ea dar, în loc să se lase în voia senzațiilor care o cuprinseseră, cedă iarăși emoției care o blocase și mai devreme, redeveni brusc agitată, rememoră cum trebuia să arate după zece ore de mers cu mașina, nu se găsi perfectă, așa cum își dorea să fie pentru el, se întrebă ce va crede el despre pielea ei, dacă era suficient de fină, despre imaginea corpului ei gol, dintr-o dată i se păru că avea șoldurile prea late, sânii insuficient de fermi, abdomenul insuficient de plat… Femeile cu care obișnuia el să fie… adevărate manechine… iar ea… doar o fată obișnuită. Oare nu avea să fie dezamăgit? După atâta zbucium, ce se aștepta el oare să găsească sub haine?

– Călin… am nevoie… trebuie… să îi sun pe ai mei, să le spun că am ajuns cu bine. Ei și așa nu știu unde sunt… sau cât voi rămâne… Și apoi aș vrea să fac un duș lung…

Se îndepărtă de el, lăsându-l cu brațele încă întinse spre ea și o privire nedisimulată care spunea „unde naiba fugi?”. Așa că începu iarăși să vorbească repede:

– Adică… dacă tu vrei, uite, cât îi sun eu pe ai mei… și e posibil să dureze convorbirea, poți… adică, dacă vrei să te las pe tine primul?… Eu oricum trebuie să…

– OK, o întrerupse el, de parcă n-ar fi fost nimic mai firesc decât ce spunea ea.

Pentru că acum Călin conștientizase că în sfârșit putea să facă ceea ce își dorise din totdeauna: putea intra în mintea ei. Iar acum era atât de ușor, încât îl surprinse cum de înainte i se păruse imposibil. Alesia era emoționată și avea nevoie de puțin timp ca să facă față tumultului de sentimente pe care i le provocaseră mărturisirile de mai devreme. Dacă insista acum, n-ar fi făcut decât să forțeze un moment pe care îl dorea frumos, și liber, și… Da, îi va da spațiul de care era evident că avea nevoie. Era de parcă ar fi căpătat dintr-o dată un simț nou, pe lângă văz, auz și celelalte, un simț care îl ajuta să știe exact cum să se poarte cu ea. Ca și când cineva i-ar fi șoptit ce să zică și i-ar fi arătat ce să facă pentru a nu greși. Știa. Pur și simplu știa.

O lăsă singură jumătate de oră. Când reveni lângă ea o găsi pe terasă, admirând apusul soarelui. Iar ea îl privi lung și, așa cum îl obișnuise deja, tăcu.

– Spune.

– Ce?

– Spune.

Alesia râse.

– Bine. Spun. Mă gândeam că ești mult mai sexy așa, îmbrăcat în cămașa asta simplă, în picioarele goale și cu părul ud, decât în orice costum în care te-am văzut vreodată.

– Mda. Ridică cămașa și ai să vezi ce frumos mi se mulează pantalonii ăștia… peste tot.

După care râse la rândul lui și reluă amuzat:

– Hai, treci la duș și nu mă stârni prea tare, că nu mai ajungi acolo!

– Auzi, tu vrei să-ți mai spun vreodată ce gândesc sau ai de gând să faci așa tot timpul?

– Așa-mi trebuie dacă am uitat cu cine stau de vorbă! Cum las garda jos, sunt pus în defensivă. Numai că de data asta, Alesia… nu glumeam absolut deloc…

Ea icni și dispăru atât de repede, încât îl lăsă râzând în hohote.

* *

Ezita, cu bricheta pentru aprins lumânările în mână. Nu. Avea să lase lumânările neaprinse. Nu dorea să facă nimic exagerat. Bețișoarele parfumate și uleiurile volatile le eliminase din start. Dorea să simtă mirosul pielii ei. Tot așa, renunță și la muzica de atmosferă. Vocea ei, șoaptele ei aveau să fie cea mai frumoasă muzică.

„Măi, da’ știu că am emoții!”

Era obișnuit ca femeile să plece cel puțin mulțumite din brațele lui, în tot cazul… din câte își dăduse seama și din ce mai aflase din diverse surse. Nu de puține ori, i se spusese, chiar extrem de mulțumite. Cu toate astea, niciodată nu urmărise să fie declarat campion la sex. Nu îl interesase… până atunci. Cu ea, dorea să fie cel mai bun din viața ei, dorea să îi ofere noaptea pe care nu avea să o mai uite niciodată, să o uimească, să o stăpânească… iar asta, la naiba, ce presiune punea pe umerii lui!

Îi era teamă mai ales de un lucru: lunile de pauză pe care și le impusese îl transformaseră într-o bombă cu ceas. Îi era frică să nu-și piardă controlul, să n-o ia înainte, să nu se grăbească, să nu devină nestăpânit. Așa că se pregătea pentru asalt. Începu prin a-și spune că, indiferent cum avea să fie ea îmbrăcată, se va ține tare pe poziții. Orice ar fi fost: dantele, mătase, chiar și curele, șireturi și catarame. În caz de forță majoră, o va privi în ochi și atât. Sau, deși nu-și dorea, va stinge lumina.

Apropos de lumină… Fixă pe nuanțe de roșcat paleta de culori care răzbăteau din ledurile ce iluminau din veiozele futuriste, lungi și subțiri, umplute cu un gel uleios, care aruncau reflexe tandre de jur împrejur, plasate discret în pereți și atât de senzuale.

Acum toate erau pregătite… iar el era puțin cam prea pregătit.

„Ține minte”, repetă ca pe o mantră, „orice-ar fi, mătăsuri, dantele, chiar și lanțuri și cătușe, până acum le-ai văzut pe toate! Nu e nimic care să te pună pe jar atât de mult încât să nu mai poți să te ții…”, râse când își dădu seama de dualitatea cuvântului „… tare”. Spera, nu credea. Dar spera puternic. De fapt… chiar așa!… chiar că le văzuse aproape pe toate! Putea… se putea… cu calm… cu muuuult calm…

Care se spulberă când o văzu intrând.

Nu era nimic din ce se așteptase. Chiar și goală să fi fost și nu l-ar fi pus pe jar chiar așa. Avea pe ea un simplu compleu alb de noapte, format dintr-o rochiță cuminte, cu bretele subțiri, un decolteu rotund nu foarte adânc, lungă până sub genunchi, cu două pense discrete pe talie și care nu lăsa dezgolit mai nimic, dar permitea să se ghicească formele de dedesubt cu o delicatețe ucigătoare. Halatul era și mai simplu, doar mânecile îi aminteau cumva de robele judecătorilor pe care îi văzuse prin filmele polițiste. Nu crezuse vreodată că o astfel de simplitate putea să îi înflăcăreze mintea mai mult decât toate costumașele sexy desenate vreodată de creatorii de modă! Și mai avusese și inspirația să își lase părul să îi îmbrace umerii ca un voal… Era… ireală… Își dădu seama că era complet nemachiată, iar asta îi făcea trăsăturile și mai dulci, o arăta pe ea cea roșie în obraji de emoție, fără nimic în afară de frumusețea ei, seducătoare tocmai prin curajul de a fi naturală.

Și tocmai pentru că îi dăduse knock out din prima secundă, Călin nu fu în stare să reacționeze așa cum el și-ar fi dorit, iar ea ar fi meritat.

Așa că Alesia își blestemă garderoba, căreia nu îi dăduse de prea mult timp atenție la acel capitol, precum și faptul că uitase, înainte de a intra la duș, trusa de machiaj în sertarul în care i-o așezase menajera de la hotel. Rămase dezamăgită de ea însăși, atât de dezamăgită încât aproape că îi dădură lacrimile. „Am început cu stângul! De zece ori cu stângul!!!”

Călin rămăsese în picioare, strângând cu putere în mână bricheta pentru aprins lumânările, încercând să își recapete controlul. Primul impuls fusese să sfâșie hainele de pe ea și să o posede repede și hotărât, cu sete, în neștire, iară și iară, și iară, și iară… Iar asta pentru că făcuse greșeala să se întrebe dacă purta sau nu lenjerie intimă pe sub cămășuța de noapte…

– Da, a fost o experiență, spuse Alesia cu speranța că, auzindu-și propria voce și sfâșiind liniștea, avea să se simtă mai puțin insipidă. Aș fi putut să stau sub dușul ăla ore întregi. Chiar mă întrebam…

„Deci și tu ai emoții mari…”, constată el auzind-o cum începuse din nou să vorbească, doar pentru că nu avea curajul să spună „te doresc”. Brusc, realiză că și el se afla exact în aceeași situație. Nici el nu dăduse dovadă de mai mult curaj. Atunci se hotărî. Lăsă bricheta pe măsuța de alături. Gata cu jocurile. Gata cu așteptarea.

– Ești perfectă, îi spuse și făcu doi pași spre ea, lăsând ochii să strige „te doresc!!”.

Vocea ei urcă cu un semiton, apoi distonă, dar Alesia continuă să vorbească frază după frază. Nu îi mai urmări cuvintele. Își dădu seama că în acel moment chiar nu avea nicio importanță ce spunea, nici măcar pentru ea. Vorbea ca să facă ceva. Așa că mai înaintă cu un pas către ea, încercând să îi ofere încredere cu un zâmbet.

– Ai mei erau, de altfel, destul de îngrijorați, așa că…

Pieptul ei se ridica în cadența unei respirații din ce în ce mai accelerate. Doamne, cum îi jucau sânii pe sub material! Încă un pas, numai că acum nu mai zâmbea. Ochii lui luaseră foc, trăsăturile i se rigidizaseră, mișcările îi deveniseră fluide.

– Și chiar mă gândeam, după ce ne vom întoarce în Iași, să verific…

Ajunsese atât de aproape de ea, încât îi simțea căldura corpului. Alunecă spre ea, mai aproape… și mai aproape… până când palmele lui îi cuprinseră talia subțire, iar degetele începură să mângâie în jos, spre șolduri, încet… încet de tot. Ea înlemnise, cu mâinile inerte pe lângă corp, așa că o prinse delicat de încheieturi, îi desfăcu degetele în evantai și îi așeză palmele pe pieptul lui.

– Mă gândeam că nu ar fi exclus ca…

Îi împinse la fel de lent mâinile în sus, către umeri, iar ea își lăsă palmele să mângâie, conduse de el, clipind repede din ochi sub privirea lui hotărâtă, până când ajunse cu brațele încolăcite după gâtul lui. Atunci îi lăsă încheieturile libere și porni să mângâie în jos pe brațe, strecurându-și mâinile pe sub părul ei, pe spatele arcuit și încordat… atât de încordat!…

– Iubito… ești cu mine… sunt eu… șopti mângâindu-i mușchii rigizi. – Daaa! Știu! Și chiar vroiam să-ți spun că îmi place efectul ăsta de lumină, e foarte inspirat să…

Tot nu vroia să tacă și să-l urmeze. Își frecă palmele de spatele ei și coborî și mai mult, spre talie, puțin mai jos… încă un pic, până simți liniile curbe care se ghiceau voluptos ceva mai jos, pe sub materialul lucios al compleului. Atunci își încordă brațele și o lipi de el. Ea îl privea în ochi tremurând toată, de parcă ar fi asaltat-o tot frigul din lume, rostind cuvinte fără șir.

– Alesia.

Ferm, în timp ce se apleca spre ea, inhalându-i parfumul.

– Da?

– Taci.

Și își lipi buzele de ale ei, atât de ușor încât abia o atingea.

Alesia simți cum timpul se dilată. Lumea se sparse în miliarde de așchii, care i se infipseră, toate deodată, în carne. Camera se vidă. Nu mai simțea pământul sub picioare, nu mai simțea hainele pe corp, nici rece sau cald, nu mai vedea umbre, lumini sau întuneric, decât ochii lui posesivi, luând-o în stăpânire.

Era ca și când la un moment dat cineva i-ar fi decupat din același întreg iar el, acum, sărutând-o, n-ar fi făcut decât să pună din nou la un loc cele două părți. Când o atinsese cu buzele, pusese pe ale lui sufletul său întreg, pe care i-l dădu ei. Câteva secunde infinite Călin nici nu se mișcă, nici nu respiră, ci doar se odihni, după o viață întreagă de zbucium, reîntregindu-se, deși nu știuse până atunci cât fusese de incomplet.

Apoi nu o sărută, ci o mângâie pe buze cu propriile sale buze, atât de lin, atât de încet, învățând fiecare adâncitură a pielii peste care trecea cu gura. Nu se grăbi, ci savură secundele, lăsându-le să treacă din realitate în amintire, mângâind din ce în ce mai apăsat, cuprinzându-i întâi buza de sus, de parcă ar fi spus „ești specială, am să mă ocup întâi de tine”, apoi pe cea de jos – „iartă-mă că am ajuns la tine atât de târziu” -, pentru ca la final să se oprească și să apese hotărât pe ambele.

Nu se putea să trăiești douăzeci și șapte de ani și să nu știi că cineva te poate săruta așa! Unde dispăruse tot aerul din lume? Plutea…

– Ce gust ai tu, Alesia mea? șopti sacadat, cu buzele încă lipite de ale ei, golindu-și plămânii de ultima fărâmă de aer care îi mai rămăsese, pe care ea îl inhală lacomă și îl făcu parte din ființa ei.

„Oare așa vorbește tot timpul? O să înnebunesc dacă face așa!”

Apoi își simți buzele delicios de umede. Scânci cu toată ființa ei.

„S-a terminat! Dacă Alesia face așa de pe acum, mă pierde!”

– Hai, arată-mi! găsi totuși putere să îi șoptească.

În timp ce îi desfăcea buzele cu ale lui, făcu o mișcare fluidă de du-te-vino cu limba și apoi…

Se simți penetrată, nu doar sărutată. Corpul ei plecă spre el, chemându-l, palmele i se lipiră de ceafă, degetele unei mâini îi alunecară, desfăcute, prin păr, pe care nu și-l imaginase niciodată atât de des și de mătăsos, iar unghiile celeilalte îi apăsară pielea fină… atât de fină și de fierbinte, până când simți duritatea mușchilor de dedesubt.

O gustă încet, savurând.

– Dulce… atât de dulce…

Ea scânci din nou, mai tare. El începu să exploreze, ea îl lăsă să-i răvășească întreaga ființă. Pe măsură ce o descoperea, i se făcea mai dor de ea. Sărutul lui deveni posesiv, apoi din ce în ce mai apăsat… acum aproape că îi strivea buzele, atât era de nestăpânit. Iar ea îi răspunse, primindu-l, lăsându-l, până când nebunia pe care o stârnise în ea ani de zile se aprinse toată deodată și porni spre el năvalnic, mușcându-i buzele, simțindu-l tresărind, mușcând înapoi, aproape dureros de tare, pentru ca imediat să redevină tandru, să mângâie acolo unde înainte strivise.

Se domoliră, se căutară în liniște, o luară de la capăt, descoperind mereu gusturi și senzații noi, până când palmele lui deveniră curioase și urcară, în căutarea pletelor ei, pe care și le înfășură în jurul degetelor ca pe un trofeu, îi trase capul pe spate, după care se opri brusc și o privi cu ochi nebuni de dorință. Se pierdu și se regăsi în acea privire, iar el se repezi flămând asupra gurii ei și supse toată viața din ea, blocându-i corpul într-o îmbrățișare de fier. Icni și tresări, dându-și seama că devenise aproape dur.

Se opri, respiră șuierat de două ori și îi cuprinse fața între palme, cu un gest tandru și atent, o readuse spre gura lui, îi sărută ochii, îi mângâie cu buzele genele, îi urmări cu ele linia sprâncenelor și coborî dintr-o dată din nou spre gura ei, care îl aștepta. Avea buzele umede, tari și roșii, o imagine ispititoare a ravagiilor pe care le făcuseră asalturile lui repetate. I le uscă cu ale lui, i le umezi din nou, își reafirmă prerogativele abia câștigate, dar încet, delicat, de parcă ar fi atins cu buzele petalele unei flori.

Minutele treceau, fără ca ei să se poate desprinde din sărutul care nu avea de ce să se mai termine… vreodată. Lăsară timpul să se scurgă pe lângă ei, risipindu-l cu nonșalanță. Când reușiră să adune suficientă voință ca să încerce să se oprească, își dădură seama că afară era noapte, deși abia adineaori fusese doar înserare. Ea își strânse ca un copil brațele la piept și se ghemui într-ale lui. Oftă adânc.

– Cred că aș putea să fac doar asta toată viața de acum înainte și să nu mă satur niciodată.

– Sper… pentru binele meu, răspunse el și o cuprinse protector, alintând-o.

Se relaxară. Se bucurau că erau împreună… că erau, în sfârșit, în pace.

Asta îi făcu pe amândoi să realizeze cât tumult stârniseră adineaori unul în celălalt. Când își schimbă greutatea de pe un picior pe altul, Alesia conștientiză senzația dintre pulpe și cât de pregătit era corpul ei să primească mai mult. Uleios, alunecos, fierbinte de pregătit.

El își simți toată ființa pulsând în ritmul pe care voia să i-l impună și ei. Deși până atunci reușise cumva să o țină departe de anumite părți din corpul lui, acestea cereau imperios să li se acorde atenție. Multă atenție.

Cum să treacă mai departe? Cum să facă să nu pară vulgar… sau că nu prețuia fiecare secundă alături de ea? Cum să îi spună că pentru el nu ar fi fost suficiente nici măcar o mie de nopți în care ar fi făcut dragoste? Că sărutul acela îl adusese în pragul demenței și acum abia rezista să nu o salte pe brațe și s-o ducă direct în pat?

Simplu, fu răspunsul care știu că era cel corect. Sincer și simplu. Cu Alesia, întotdeauna când se purtase așa, obținuse cel mai frumos efect. O desprinse de el și o luă de mână.

– Nu-mi da drumul, te rog!…

– Tocmai asta vreau, să te fac una cu mine. Vino…

Iar ea îl urmă ascultătoare până în dreptul patului. Privi spre luciul îmbietor al cearșafurilor și înțelese fără ca el să mai spună nimic. După care făcu din nou ceva ce numai ea ar fi putut face și care avu darul de a-l lăsa fără cuvinte, fără răspuns, îl devastă cu totul.

DRAGĂ CITITORULE,

dacă ai ajuns până aici, înseamnă că a fost o călătorie frumoasă, care ți-a plăcut. Nu vrei să te oprești înainte de a ajunge la final, așa că îți promit un final care să merite așteptarea ta!

Ce îți promit în continuare? O poveste pasională de dragoste, care acaparează simțurile și stârnește visurile. O poveste în care dragostea nu este nici promisune, nici răsplată, nici cadou al destinului, dar poate deveni un mod de viață.

Romanul „Hai să le arătăm cum se face!”, scris de mine, cu sufletul,

pentru sufletul tău!

CITEȘTE ROMANUL (vol. III)

HAI SĂ LE ARĂTĂM CUM SE FACE!

Leave a comment Cancel reply

Categories

Blog Stats

HAI SĂ LE ARĂTĂM CUM SE FACE!

Rate this:

Share this:

Related

Leave a comment Cancel reply

Categories

Blog Stats